Iarba neagră
Trenul se pune în mișcare, aude roțile cum se freacă de șine.
Acum e singur în câmpul cufundat în beznă, fără repere.
culorile se închid
înăuntrul tău
cine sunt eu
pe lângă întrebarea
cine ești
vom exista doar în distanțele
care ne despart
nu știu să-ți spun dacă atunci când mă vei revedea
te vei feri pe partea stângă sau pe cea
dreaptă
pot continua corect această greșeală
turbulențele unui oftat transmis genetic
se moștenesc pe linie maternă ca fotografiile îngălbenite
cu scris pe spate
am visat un banc de bibani
să fugi așa de la vârful degetelor
prin mine
până la vârful viselor
diptic
între mine și mine
mereu încă ceva
rătăcit printre raioane
întreb de bacovia
amurg
la lidl,
cerul cavou
printre lumini zace.
ne e greu să nu fim
extraordinari
generații întregi de femei se uită la mine
cum rezist
unui întreg lanț
de optimizare
învins, înghițit și scuipat iar afară de întunecimi
te rog să vorbești cu cineva să‑mi decableze atențiile
au stat pornite mult prea mult
acum că ai reușit
muzica întâmplărilor îmi înfășoară fața
dimineață îți mângâie pielea
plină de coșmaruri
se vor crea oameni din bucăți de foști oameni
se va crea un oraș subteran
în care vom avea toți loc
Anxietatea arbitrului de linie înaintea primului serviciu
În mașină cu Vali, cutreierând sate și orașe, mă simțeam uneori ca o găina care știe să apese clapele pianului cu ciocul și e plimbată prin țară ca o atracție de circ, o ciudățenie…
am lăsat în urmă
tot ce urma
mă gândesc la cei care
au avut șansa să-și trăiască viața
la toți cei care
vor să mi-o facă pe-a mea mai grea
transparența e incomodă
calculezi viitor și nu mai dă cu virgulă.
ai sau nu ai familie. ai sau nu ai bani.
ai sau nu ai job. ai sau nu ai prieteni.
ai sau nu ai orgasm.
ai sau nu mai ai timp.
totul devine o mare
de nimicuri pătrunzătoare
În ventriculul meu stâng e un loc care
începe să existe de‑ndată ce pleci
își strânge pereții
materiile se‑mbină
am plecat împreună
ne-am întors singuri
te ascultă când vorbești singură
observă unghiile tăiate pe jos
că ai pe scaun un morman de haine
ca un monstru dar nu te judecă
stă nemișcat și așteaptă
tipar male gaze
cea mai frumoasă poezie ar fi scrisă
cu sângele nostru comunitar
uscat între oricare două pagini incoerente
care descriu centimetric forma genitală
a unui poem.
atât de mult corp
și nimic nu‑mi aparține
uitarea poate fi lungă
dacă o faci eficient
de pe alt continent
adunând atâtea vini
încât memoria devine selectivă
spații alunecoase
frica în momente de regăsire
spaima
absența factuală
din moment în moment
extincția
un lucru fără nume
nu trăiește mai puțin
ești reflexia unui trecut
care nu scuză niciodată nimic
te dezlipești de mine ca un leucoplast
cu trei straturi de țesut
inima broaștei o să ajungă
la tine prin curier, marți
ajung în dreptul casei tale și-ncepe să plouă cu broaște
am atât de mult noroi între degetele de la picioare
și mi-e atât de silă
fiecare cu o pată
în dreptul inimii
lumea se încheia brusc, fără avertizări
ca un răspuns la nicio întrebare.
era, ce‑i drept, un pom acolo, înfipt în buza lumii
poate o ultimă răcoare
pentru cei care s‑au ostenit până aici
ceva
țineam ascunse-n buzunare
niște cheițe mici cu care
nu închideam, doar deschideam
tot ce era frumos sub soare.
ești organele tale
și din ele curge lumină
oricât aș practica
privitul în oglinda apei
nu reușesc să mă văd reflectată
pe luciul ei
dublă expunere
dublă supunere
din fiecare orbită
se deșiră câte o bobină dă rafie
din gură –
din urechi
din buric
și trage tot dinăuntru afară –
mustik triptik
bîzîitul țînțarilor e muzică pt urechile mele
promisiune nu de exsangvinare numaidecît
da de străpungere-a epidermei
pînă unde circulă sîngele
da țînțarii ăștia doar bîzîie
nu se-așază