Cealaltă eu, cea de dinainte
Domnii în halate albe, cu măști pe față
O să-ți fure privirea
Și o să ți-o înlocuiască
Cu una străină de mine
n-ai cum să scoți din corpul meu tot excesul
memorez fiecare turnură de situație
sunt ființa gregară a sudului
poemul apropierii și al transpirației
alerg printre firele de iarbă coapte de soare
Evadare
Adela nu lucrase niciodată și nu avea banii ei. Nu-și putea acuza mama că ar fi lipsit-o de ceva, însă, pentru a primi, era nevoită să ceară.
alopecie
uite cum facem
las în urma mea
bucăți de burete
din talpa de la
adidași
atunci m-am simțit și eu ca tine
începutul poeziei mele este întotdeauna un fel
de a reimagina splinul
unei femei
Sulă și Țuțu
Mama Sulă lucra la fabrica de bere, tata Sulă la fabrica de pâine. La parter erau unii care lucrau la ulei, și alții care nu lucrau.
două particule care continuă
aceeași explozie
între noi
doar căldura
seara
când dormim înveliți
vag rectiliniu, quasiuniform
de foame scurm, de frică-ncerc să zbor
vag rectiliniu, quasiuniform
bucătărie, living, dormitor –
mi-e somn mă culc și, oft enough, și dorm.
terța cameleonului
poate că a scăpat teafăr însă
ne uităm tăcuți cum stima de sine
ca o exuvie plesnește luciul lichid
ori crapă la contactul cu roca
trape, decoruri,
hipnoze controlate
o subită debarasare
de roluri și de lucruri
nu de mult considerate utile,
o formă oarecare
de renunțare
Sunt tânără și nu aparțin nimănui
Corpul tău se mișcă.
Corpul meu se mișcă.
Între ele – un oraș întreg
și weekendurile lui.
N-am haite turme stoluri
Ei spun că dacă îți arăți rădăcinile tălpile îți vor fi linse
Dar rădăcinile mele‑s nomade nu au pământ stabil și nu sunt vizibile pentru împărțire teritorială
Ruinurbo
La periferia orașului Ruinurbo, cu vedere spre o stâncă golașă a cărei bază semăna cu o măsea, acoperită la creștet de brazi, jnepeni și pini, se găsea căminul pentru vârstnici Senectus.
orașul se deschidea
și nu avea interior
se plimbă prin casă
cu o blândețe de duminică
își spun secrete
desenează pe pereți
Semne de recunoaștere
Numele meu nu mai are greutate.
E ușor, aproape gol, rostit de prea multe ori.
Îl simt lipit de mine ca o etichetă veche, pe care nimeni nu s-a obosit s-o dezlipească.
singura zi fără viitor
ceața să-mi înfășoare măruntaiele
umezeala să ia locul oxigenului din plămâni
să ocupe pustiul care mă locuiește
de când ne-am întors spatele
Iarba neagră
Trenul se pune în mișcare, aude roțile cum se freacă de șine.
Acum e singur în câmpul cufundat în beznă, fără repere.
culorile se închid
înăuntrul tău
cine sunt eu
pe lângă întrebarea
cine ești
vom exista doar în distanțele
care ne despart
nu știu să-ți spun dacă atunci când mă vei revedea
te vei feri pe partea stângă sau pe cea
dreaptă
pot continua corect această greșeală
turbulențele unui oftat transmis genetic
se moștenesc pe linie maternă ca fotografiile îngălbenite
cu scris pe spate
am visat un banc de bibani
să fugi așa de la vârful degetelor
prin mine
până la vârful viselor
diptic
între mine și mine
mereu încă ceva
rătăcit printre raioane
întreb de bacovia
amurg
la lidl,
cerul cavou
printre lumini zace.
ne e greu să nu fim
extraordinari
generații întregi de femei se uită la mine
cum rezist
unui întreg lanț
de optimizare
învins, înghițit și scuipat iar afară de întunecimi
te rog să vorbești cu cineva să‑mi decableze atențiile
au stat pornite mult prea mult
acum că ai reușit
muzica întâmplărilor îmi înfășoară fața