linie maternă
turbulențele unui oftat transmis genetic
se moștenesc pe linie maternă ca fotografiile îngălbenite
cu scris pe spate
un blestem al tristeții etern retrăite și reconstruite
prin fiecare copil avortat în speranța că scapă
bunica l-a purtat într-un șorț curat și l‑a spălat la mână,
l-a ascuns în spatele unei normalități exemplare
și l-a dat mai departe înainte să plece,
nu putem demonstra nimic și mama înțelege asta
dragostea doare, vom înțelege prea mult
vom înțelege că rolul femeii e să‑i țină pe toți laolaltă
când ne privim ne suntem dragi și facem de mâncare
cât pentru zece oameni odată
blestemul mă face să cred că dacă plec
tot sacrificiul se va irosi cu mine,
dar prea mult timp l‑am confundat cu iubirea
și câteodată e bine să fugi și să scapi
străbunica îmi apare în vise cu un chip aprobator
știe că pot continua corect această greșeală
singurul meu ritual de inițiere au fost covrigeii
frământați și modelați cu precizia unui copil
care nu vrea să-și dezamăgească mama și îmi șoptesc
vei ține casa, vei ține relația, vei ține toată durerea
și nu o vei da mai departe
ierburi de leac femeiești
tu și cu mine purtăm blestemul acesta ca pe un accesoriu de lux
o zgardă de perle care se strânge pe gâtul realității până leșină
suntem vrăjitoarele care au învățat să facă poțiuni din cerul care se cojește
ca o piele arsă vara, din saluturi și reverențe ironice în baruri
avem sclipici în răni, un amestec de praf de stele și moloz,
o estetică a dezastrului pe care o purtăm pe pleoape ca să nu orbim devreme.
identitatea mea e o frecvență, o rețetă de vrajă scrisă pe un bon fiscal mototolit
în degetele mele magia e o tensiune electrică –
nu mai suntem doar ființe, suntem erupții, anomalii, sclipiri de cuțit
într-o lume care ne-a confundat delicatețea
cu absența unei verticalități clare
știu că suntem o forță care clipește intermitent în bezna urbană
o vrajă care nu se mai termină la răsărit
un descântec pentru orașul care ne devorează.
ce leacuri să fierb pentru acest secol steril ca să‑l fac
o mutație sclipitoare?
cicatrice de stat
mama a născut într-o sală albă în care
postcomunismul încă ordona corpurile femeilor
cu o violență obstetrică, cu picioarele desfăcute,
cu gura închisă
au tăiat-o fără anestezie, pentru că durerea ei nu era o urgență,
ci o consecință acceptabilă, o corecție morală aplicată pe viu
foarfeca a intrat în carne ca un gest administrativ, rapid și sigur,
mama a tremurat știind că va fi cusută la loc în toate sensurile, pe viu
învățând-o că după naștere nu urmează vindecarea, ci adaptarea la traumă
nu m-au pus la pieptul ei, mama nu mi‑a dat primul sărut
decât după două luni de incubator
sigilând cicatricea unei separări brutale
pe care niciun sistem nu a vindecat‑o cu blândețe
n-a putut să ne consoleze nici sărăcia
nici lipsa pelincilor
nici naivitatea că va fi mai bine
la granița cu un secol al schimbărilor
unde nașterea a rămas un element de tranziție
și o cale să ne migrăm neajunsurile într‑un stat de drept
o femeie nu cere nimic, dar există cu intensitate
ies în lume fără să-mi cer scuze pentru volumul meu
pentru felul în care ocup spațiul public, conversațiile,
pentru faptul că nu m-am micșorat ca să fiu digerabilă
și nici nu m-am tradus în limbajul blând al acceptabilului.
port pe mine semnele unei alegeri conștiente de a fi prezentă,
nu ornament, fundal sau pretext pentru glume obosite,
ci corp politic, vizibil, greu de mutat din loc.
știu exact când tăcerea e o strategie și când devine complicitate,
de aceea nu tac decât dacă liniștea e un instrument,
nu o capitulare.
structura asta încă speră că femeile vor obosi primele,
că vor renunța la consistență, că vor alege să fie agreabile
în loc să fie exacte.
dar eu nu sunt aici să fiu plăcută, sunt aici să fiu clară.
știu cum funcționează mecanismul: corpurile noastre sunt tolerate
atât timp cât nu devin autonome.
sunt o femeie care știe
că prezența ei schimbă configurația camerei și nu se retrage.
