orașul se deschidea
și nu avea interior
se plimbă prin casă
cu o blândețe de duminică
își spun secrete
desenează pe pereți
poezie
ROBERT DESNOS
tălmăcit de
ȘERBAN FOARȚĂ
10 iulie 2026
Lotusul și broasca nudă,
Plouă, plouă și te udă,
La caiman, tot iau aminte,
Care plânge, însă minte.
orașul se deschidea
OXANA GHERMAN: „Literatura reflectă foarte bine sistemul de valori și credințe care guvernează societatea unei epoci.”
Am simțit nevoia să revizuiesc și să ordonez, în rafturile gândirii mele, tot ce cunosc despre valori și idealuri umane, să caut sursele lor în marile culturile spirituale, să acumulez date și idei
Semne de recunoaștere
Numele meu nu mai are greutate.
E ușor, aproape gol, rostit de prea multe ori.
Îl simt lipit de mine ca o etichetă veche, pe care nimeni nu s-a obosit s-o dezlipească.
Voci noi
Cele trei voci poetice din acest interviu sunt alegerile mele subiective (nu singurele, ci un eșantion posibil pentru demersul care vizează debuturile ultimilor ani), menite să materializeze dorința…
singura zi fără viitor
ceața să-mi înfășoare măruntaiele
umezeala să ia locul oxigenului din plămâni
să ocupe pustiul care mă locuiește
de când ne-am întors spatele
Iarba neagră
Trenul se pune în mișcare, aude roțile cum se freacă de șine.
Acum e singur în câmpul cufundat în beznă, fără repere.
RALUCA URSE: „Cred că scrisul terapeutic, în sens strict, trebuie să rămână un spațiu intim.”
Copilul nu apare ca o figură vulnerabilă care cere consolare, ci ca un nucleu dur în care emoțiile au rămas în stare brută.
culorile se închid
înăuntrul tău
cine sunt eu
pe lângă întrebarea
cine ești
Visul dimachian
M‑am gândit că e foarte probabil ca imaginarul volumului să fie derivat cu atenție & tact din ce rămâne întreg după expunerea la forța debordantă a unei etape punk în viață.
vom exista doar în distanțele
care ne despart
nu știu să-ți spun dacă atunci când mă vei revedea
te vei feri pe partea stângă sau pe cea
dreaptă
pot continua corect această greșeală
turbulențele unui oftat transmis genetic
se moștenesc pe linie maternă ca fotografiile îngălbenite
cu scris pe spate
verific dacă încă respirăm
în același ritm
rana e o insectă mică prinsă între
fețele unui geam dublu
rana nu ne mai poate atinge
TEODORA COMAN: „Egoul se opune din răsputeri ideii propriei condiționări chimice și neurobiologice.”
Resimt poezia ca pe o răzbunare pe zonele tabu ale limbajului utilitar, dresat, atrofiat în propriile convenții.
am visat un banc de bibani
să fugi așa de la vârful degetelor
prin mine
până la vârful viselor
o să înțeleg în ce direcție merge timpul
gândurile vin spre mintea mea
ca o mulțime de furnici
la un pufulete aruncat
de fiica mea nenăscută
diptic
între mine și mine
mereu încă ceva
i f r i t
Vei aștepta răbdător, la ceas de amurg
când sunt fluctuații în climă
când molcom liniile codului curg
și-n oază cămile spectrale se-adună
rătăcit printre raioane
întreb de bacovia
amurg
la lidl,
cerul cavou
printre lumini zace.
apusul trimite
note informative
îmi doresc să cunosc această limbă
în care moliile se atenționează una pe alta
de originea luminii
ne e greu să nu fim
extraordinari
generații întregi de femei se uită la mine
cum rezist
unui întreg lanț
de optimizare
învins, înghițit și scuipat iar afară de întunecimi
te rog să vorbești cu cineva să‑mi decableze atențiile
au stat pornite mult prea mult
acum că ai reușit
muzica întâmplărilor îmi înfășoară fața
dimineață îți mângâie pielea
plină de coșmaruri
se vor crea oameni din bucăți de foști oameni
se va crea un oraș subteran
în care vom avea toți loc
acela care arată un loc
Fiecare întîlnire conține un abandon
întrebări fără rost ar vrea să strige ceva
celui care dintre toți
ascunde liniștirea
am lăsat în urmă
tot ce urma
mă gândesc la cei care
au avut șansa să-și trăiască viața
la toți cei care
vor să mi-o facă pe-a mea mai grea