începutul poeziei mele este întotdeauna un fel
de a reimagina splinul
unei femei
Asta e viața mea, cu riscul de a părea patetic și a mă repeta, nu am altceva – nu am iubirea vieții mele, nu am copil, nu am un câine, nu am mulți prieteni… Am teatru, poezie și performance.
între noi
doar căldura
seara
când dormim înveliți
de foame scurm, de frică-ncerc să zbor
vag rectiliniu, quasiuniform
bucătărie, living, dormitor –
mi-e somn mă culc și, oft enough, și dorm.
cântăm, n-avem de gând să n-etalăm pe lemne cruciforme,
avem de gând schimbări la față s-arătăm doar, neconforme.
E paradoxul clasic
al oricărei întîlniri ratate:
Cineva trebuie să fie
martorul absenței, ca ea să conteze.
poate că a scăpat teafăr însă
ne uităm tăcuți cum stima de sine
ca o exuvie plesnește luciul lichid
ori crapă la contactul cu roca
o subită debarasare
de roluri și de lucruri
nu de mult considerate utile,
o formă oarecare
de renunțare
Corpul tău se mișcă.
Corpul meu se mișcă.
Între ele – un oraș întreg
și weekendurile lui.
Ei spun că dacă îți arăți rădăcinile tălpile îți vor fi linse
Dar rădăcinile mele‑s nomade nu au pământ stabil și nu sunt vizibile pentru împărțire teritorială
Lotusul și broasca nudă,
Plouă, plouă și te udă,
La caiman, tot iau aminte,
Care plânge, însă minte.
se plimbă prin casă
cu o blândețe de duminică
își spun secrete
desenează pe pereți
Ca să nu mă mai simt strivită de ceea ce mă depășește, a trebuit să‑mi rodez mecanismele de înțelegere a diversității și complexității umane.
Numele meu nu mai are greutate.
E ușor, aproape gol, rostit de prea multe ori.
Îl simt lipit de mine ca o etichetă veche, pe care nimeni nu s-a obosit s-o dezlipească.
Cele trei voci poetice din acest interviu sunt alegerile mele subiective – nu singurele, ci un eșantion posibil pentru demersul care vizează debuturile ultimilor ani.
ceața să-mi înfășoare măruntaiele
umezeala să ia locul oxigenului din plămâni
să ocupe pustiul care mă locuiește
de când ne-am întors spatele
Trenul se pune în mișcare, aude roțile cum se freacă de șine.
Acum e singur în câmpul cufundat în beznă, fără repere.
Copilul nu apare ca o figură vulnerabilă care cere consolare, ci ca un nucleu dur în care emoțiile au rămas în stare brută.
cine sunt eu
pe lângă întrebarea
cine ești
M‑am gândit că e foarte probabil ca imaginarul volumului să fie derivat cu atenție & tact din ce rămâne întreg după expunerea la forța debordantă a unei etape punk în viață.
nu știu să-ți spun dacă atunci când mă vei revedea
te vei feri pe partea stângă sau pe cea
dreaptă
turbulențele unui oftat transmis genetic
se moștenesc pe linie maternă ca fotografiile îngălbenite
cu scris pe spate
rana e o insectă mică prinsă între
fețele unui geam dublu
rana nu ne mai poate atinge
Resimt poezia ca pe o răzbunare pe zonele tabu ale limbajului utilitar, dresat, atrofiat în propriile convenții.
să fugi așa de la vârful degetelor
prin mine
până la vârful viselor
