Teodora COMAN: „Egoul se opune din răsputeri ideii propriei condiționări chimice și neurobiologice.”
Resimt poezia ca pe o răzbunare pe zonele tabu ale limbajului utilitar, dresat, atrofiat în propriile convenții.
poezie
-
-
am visat un banc de bibani
să fugi așa de la vârful degetelor
prin mine
până la vârful viselor
-
o să înțeleg în ce direcție merge timpul
gândurile vin spre mintea mea
ca o mulțime de furnici
la un pufulete aruncat
de fiica mea nenăscută
-
diptic
între mine și mine
mereu încă ceva
-
i f r i t
Vei aștepta răbdător, la ceas de amurg
când sunt fluctuații în climă
când molcom liniile codului curg
și-n oază cămile spectrale se-adună
-
rătăcit printre raioane
întreb de bacoviaamurg
la lidl,
cerul cavou
printre lumini zace.
-
apusul trimite
note informativeîmi doresc să cunosc această limbă
în care moliile se atenționează una pe alta
de originea luminii
-
ne e greu să nu fim
extraordinarigenerații întregi de femei se uită la mine
cum rezist
unui întreg lanț
de optimizare
-
învins, înghițit și scuipat iar afară de întunecimi
te rog să vorbești cu cineva să‑mi decableze atențiile
au stat pornite mult prea mult
acum că ai reușit
muzica întâmplărilor îmi înfășoară fața
-
dimineață îți mângâie pielea
plină de coșmarurise vor crea oameni din bucăți de foști oameni
se va crea un oraș subteran
în care vom avea toți loc
-
acela care arată un loc
Fiecare întîlnire conține un abandon
întrebări fără rost ar vrea să strige ceva
celui care dintre toți
ascunde liniștirea
-
am lăsat în urmă
tot ce urmamă gândesc la cei care
au avut șansa să-și trăiască viața
la toți cei care
vor să mi-o facă pe-a mea mai grea
-
transparența e incomodă
calculezi viitor și nu mai dă cu virgulă.
ai sau nu ai familie. ai sau nu ai bani.
ai sau nu ai job. ai sau nu ai prieteni.
ai sau nu ai orgasm.
ai sau nu mai ai timp.
-
totul devine o mare
de nimicuri pătrunzătoareÎn ventriculul meu stâng e un loc care
începe să existe de‑ndată ce pleci
își strânge pereții
materiile se‑mbină
-
pentru cei în poze mișcați
pentru peștii pe apă supărați
pentru toți iubiții prea devreme uitați
pentru cei în liftul vieții blocați
pentru toți cei de soartă stricați
-
am plecat împreună
ne-am întors singurite ascultă când vorbești singură
observă unghiile tăiate pe jos
că ai pe scaun un morman de haine
ca un monstru dar nu te judecă
stă nemișcat și așteaptă
-
tipar male gaze
cea mai frumoasă poezie ar fi scrisă
cu sângele nostru comunitar
uscat între oricare două pagini incoerente
care descriu centimetric forma genitală
a unui poem.
-
pe holuri o nevastă umbla
cu telefonul mobil pe lîngă uși
s‑audă unde sunăși m‑am uitat la Keats
părea senin, părea să fi murit
ușor, bătut cu perne
-
atât de mult corp
și nimic nu‑mi aparțineuitarea poate fi lungă
dacă o faci eficient
de pe alt continent
adunând atâtea vini
încât memoria devine selectivă
-
Ioana BRADEA: „Tot ce am scris până acum a fost inițial o figură geometrică în mintea mea.”
Cumva, ca prin farmec, să ne permitem la un moment dat să pendulăm cu totul în vid – noi toți, adică obiectul și subiectul, centrul și periferia, privindu-ne ca-n transă.
-
spații alunecoase
frica în momente de regăsire
spaima
absența factuală
din moment în moment
extincția
-
un lucru fără nume
nu trăiește mai puținești reflexia unui trecut
care nu scuză niciodată nimic
te dezlipești de mine ca un leucoplast
cu trei straturi de țesut
-
Alessia Mara VELȘ: „Ce va rămâne din toate poveștile noastre când le vom privi după mult timp, de departe?”
Ce contest prin acest volum este natura tranzacțională a realității capitaliste și, la o scară mai mică (implicit), natura tranzacțională a lumii literare (motiv pentru care, iată, volumul își
-
e despre noi și viețile pe care le trăim, le întindem inutil și le tocim
toate fazele la care mă întorc
care încă nu sunt și or să tot fie
sunt de fapt o singură fază
pe care un creier plictisit
o adună și o derulează
-
inima broaștei o să ajungă
la tine prin curier, marțiajung în dreptul casei tale și-ncepe să plouă cu broaște
am atât de mult noroi între degetele de la picioare
și mi-e atât de silă
-
puternic și nefericit,
frate cu câiniiUn animal înveșmântat în om – copil
trimis să bântuie prin lume singur,
în palton, cu-o sută de lire-n buzunar,
eroic și ridicol, mă duc și eu
la slujbă, ca să viețuiesc…
-
fiecare cu o pată
în dreptul inimiilumea se încheia brusc, fără avertizări
ca un răspuns la nicio întrebare.
era, ce‑i drept, un pom acolo, înfipt în buza lumii
poate o ultimă răcoare
pentru cei care s‑au ostenit până aici
-
ceva
țineam ascunse-n buzunare
niște cheițe mici cu care
nu închideam, doar deschideam
tot ce era frumos sub soare.
-
ești organele tale
și din ele curge luminăoricât aș practica
privitul în oglinda apei
nu reușesc să mă văd reflectată
pe luciul ei
-
Nu va rămâne nimic
Tehnologia își pierde utilitatea, era așa un gând.
Vom muri cu toții de fapt, pentru ce atâta efort, era alt gând.
(Diavoli estropiați, zombies, mumii, creierul reda poezii.)