ninge de trei nopți
pe scena teatrului, îngropați în aplauze moi
am rămas doar eu și marele câine alb
fiecare cu o pată în dreptul inimii.
soarele ajunge târâș pân’ la noi
o ultimă rază mă-nțeapă
chiar între pulpe.
festivalul acum se încheie,
uite cum toți se ridică și pleacă.
pe un rând, doi artiști ne-nțeleși
au rămas să-și adune ideile căzute-ntre scaune.
haide cu mine să le dăm un foc
să îi ștergem de lacrimi, să-i scuipăm de deochi
să le punem o șa, să-i încălecăm așa, ușurel
la trap, la galop, să o luăm pe furiș din loc
spre sublimul din mintea mea, unde mai mereu stă la geam
o băbuță după perdea.
atunci mi‑ai luat o prăjitură
am deschis geanta
uitată la soare pe arteziană
și a scăpat din ea mirosul de vacanță
rămas din copilărie în sacoșa de plajă
unde fierbea cuminte salteaua de cauciuc
plină de petice negre
jumate pe roșu, jumate pe‑albastru
alături de sendvișurile cu salam uscat de mamaie pe balcon
și de slipul lui tataie
cusut de el, din fosta prelată de Trabant.
în piața Libertății, pietonală
toți pietonii trec liber
de câte două ori
și câte doi.
doi bicicliști pe stânga, peste două minute
două franțuzoaice frumoase, peste o oră
două fetițe gemene
două doamne color, una galbenă, una roșie
într‑un tandem ce‑mi amintește de fostele umbrele de la Mec.
știu c‑am venit aici pentru că ai tu ceva de făcut
dar lasă‑mă
să mă mai complac puțin în nimic
să‑ți inspectez la soare noile riduri
să mai întârzii la vece
în timp ce m‑aștepți
doar cât îmi pun
un tampon
două umbre la ochi
trei pufuri de parfum.
iar eu în schimb, cadou
promit să alunec la vale pe grohotișul glasului tău
fără nicio protecție
fără urme de frâne negre‑ntre dinți
apăsându‑ți din când în când
accelerația gândurilor de după cafea.
pentru prima dată azi
am aflat că ai obiceiul să te oprești la semafor
și să citești o cărticică
din buzunarul de la piept.
de la capăt
pe vremuri, când eram doar foarte îndrăgostită de el
am visat că zburam împreună cu avionul.
simbol falic! a zis, ridicând mini‑falic arătătorul
dar habar nu avea de nimic.
în alt vis, mergeam umăr lângă umăr
în tăcere, până am ajuns la capătul lumii.
gata, aici se termină! a zis
și nici acum nu știa nimic.
lumea se încheia brusc, fără avertizări
ca un răspuns la nicio întrebare.
era, ce‑i drept, un pom acolo, înfipt în buza lumii
poate o ultimă răcoare
pentru cei care s‑au ostenit până aici
poate una de bun venit, dacă abia de‑aici începi călătoria.
după o nuntă, în altă noapte, cu alt băiat alături
l‑am și văzut aievea – lumea se termina în ceață
20 de metri mai încolo, în dreptul ultimului felinar de la Cazino
mult mai minimalist decât în vis: aici alb, acolo negru.
și încă mi‑e frică zilnic
nu cumva să ajung
la capătul Lumi.
