© Ruxandra Nițescu

corpurile care nu se văd se iartă

intoleranțe și alte nimicuri fatale

sunt multe locuri în care mi-aș fi dorit să fii acum

și nu ești

dar tot sper

să nu răcești niciodată vara

să nu îți pierzi casca din ureche 

la jumătatea refrenului

să pozezi în continuare cuiburi de berze.

ne-am întâlnit întâmplător azi

după câteva luni

mișcările au devenit mai lente, mai nepăsătoare

reacțiile mai percutante la senzații, nu la zgomote

niciun cuvânt despre sfârșitul lumii

niciun cuvânt despre semnele de pe mâini.

se îmbracă mai gros decât ar trebui

cel puțin un strat pe sub cel vizibil

întotdeauna.

desincronizarea în gesturi e liniștitoare

o prospețime de scurtă durată:

concurs de clipit

ochi roșii hibridizați

tva regenerat

corpurile care nu se văd se iartă.

îmi spui că

ai renunțat la apropiere

ai eliminat lactatele

te gândești să pleci un an și să uiți de toate

să înțelegi ce ți-a scăpat.

spune-mi 

dacă ți-a mai rămas loc pentru postere pe perete

spune-mi

dacă mai fotografiezi berze.

fiecare așteptare are tragedia ei 

zi-mi cum reacționezi când stai la coadă

ca să-ți spun cine ești

sau, mai bine, te observ eu de la distanță

fără să fac contact vizual,

fără să pară nimic prea evident în rotația capului sau în mișcarea pământului

e o formă de divertisment acceptată social

între pradă și prădător

inofensivă,

dar cu riscuri mari de violență.

între tranzacții

nu mai e nimeni la fel de atent

la hainele care tremură,

la părul de pe mâini.

.

.

.

am 6 ani

spun că vreau să am și eu ochii colorați ca ai bunicii

ochii vineți, ochii întristați, ochii îndepărtați

(așa sunt ochii mei)

care pe mine m-au privit doar cu înduioșare

și blândețe

de asta mi-i doream,

ca să pot privi și eu prin culori.

îmi iau cariocile și-mi mâzgălesc pleoapele

ies din casă și strig că semăn cu bunica mea,

vreau să fiu ca bunica mea.

ea îmi spală pleoapele cu grijă,

nu vrea să îi semăn,

mă ia în brațe și îmi spune că mi-a cumpărat creioane,

îmi zice să învăț bine, să câștig banii mei.

alerg pe strada unde femeile îmi strigă să cresc și să plec

pentru niciuna dintre femei

nu există campanii electorale,

dumnezeul lor e out of office,

împarte o găleată și un pachet de făină de la un capăt la celălalt al comunei

pentru fiecare familie,

un ghiozdan 

pentru fiecare copil. 

acum, aduni pe bucăți și zgârmi în memorie:

pe stradă, cineva strigă că vinde lubeniță și cartofi,

ești trimisă la magazin după-amiaza, când ajunge marfa,

aștepți speriată

e cea mai urâtă parte din zi,

la întoarcere fugi,

pe palmele mici rămân dârele plasei,

câinii latră,

în casă e liniște,

înăuntru, miros de fum

pe pat

ea se preface că doarme,

suspină

.

.

.

acum, stau la coadă și strig pentru o lume mai bună

sau plec.

în așteptarea asta simt pulsația femeilor dinaintea mea 

din morți în vii, din mamă în fiică,

sunt și eu privită

din interior și din afară

un morman de globule răsturnat în afara pântecului,

închid ochii

le las să se rostogolească

le văd și le promit

înaintați, domnișoară!

mereu trebuie să înaintați.

Ana Bănică