acela care arată un loc
Fiecare întîlnire conține un abandon
întrebări fără rost ar vrea să strige ceva
celui care dintre toți
ascunde liniștirea
poezie
îmi migrează dinții la dreapta
7 august 2026
îmi migrează dinții la dreapta
spațial nocturn
cu nasul în perna
altcuiva
străpung visul cu coastele
am lăsat în urmă
tot ce urma
mă gândesc la cei care
au avut șansa să-și trăiască viața
la toți cei care
vor să mi-o facă pe-a mea mai grea
transparența e incomodă
calculezi viitor și nu mai dă cu virgulă.
ai sau nu ai familie. ai sau nu ai bani.
ai sau nu ai job. ai sau nu ai prieteni.
ai sau nu ai orgasm.
ai sau nu mai ai timp.
totul devine o mare
de nimicuri pătrunzătoare
În ventriculul meu stâng e un loc care
începe să existe de‑ndată ce pleci
își strânge pereții
materiile se‑mbină
pentru cei în poze mișcați
pentru peștii pe apă supărați
pentru toți iubiții prea devreme uitați
pentru cei în liftul vieții blocați
pentru toți cei de soartă stricați
am plecat împreună
ne-am întors singuri
te ascultă când vorbești singură
observă unghiile tăiate pe jos
că ai pe scaun un morman de haine
ca un monstru dar nu te judecă
stă nemișcat și așteaptă
tipar male gaze
cea mai frumoasă poezie ar fi scrisă
cu sângele nostru comunitar
uscat între oricare două pagini incoerente
care descriu centimetric forma genitală
a unui poem.
pe holuri o nevastă umbla
cu telefonul mobil pe lîngă uși
s‑audă unde sună
și m‑am uitat la Keats
părea senin, părea să fi murit
ușor, bătut cu perne
atât de mult corp
și nimic nu‑mi aparține
uitarea poate fi lungă
dacă o faci eficient
de pe alt continent
adunând atâtea vini
încât memoria devine selectivă
IOANA BRADEA: „Tot ce am scris până acum a fost inițial o figură geometrică în mintea mea.”
Cumva, ca prin farmec, să ne permitem la un moment dat să pendulăm cu totul în vid – noi toți, adică obiectul și subiectul, centrul și periferia, privindu-ne ca-n transă.
spații alunecoase
frica în momente de regăsire
spaima
absența factuală
din moment în moment
extincția
un lucru fără nume
nu trăiește mai puțin
ești reflexia unui trecut
care nu scuză niciodată nimic
te dezlipești de mine ca un leucoplast
cu trei straturi de țesut
ALESSIA MARA VELȘ: „Ce va rămâne din toate poveștile noastre când le vom privi după mult timp, de departe?”
Ce contest prin acest volum este natura tranzacțională a realității capitaliste și, la o scară mai mică (implicit), natura tranzacțională a lumii literare.
e despre noi și viețile pe care le trăim, le întindem inutil și le tocim
toate fazele la care mă întorc
care încă nu sunt și or să tot fie
sunt de fapt o singură fază
pe care un creier plictisit
o adună și o derulează
inima broaștei o să ajungă
la tine prin curier, marți
ajung în dreptul casei tale și-ncepe să plouă cu broaște
am atât de mult noroi între degetele de la picioare
și mi-e atât de silă
puternic și nefericit,
frate cu câinii
Un animal înveșmântat în om – copil
trimis să bântuie prin lume singur,
în palton, cu-o sută de lire-n buzunar,
eroic și ridicol, mă duc și eu
la slujbă, ca să viețuiesc…
fiecare cu o pată
în dreptul inimii
lumea se încheia brusc, fără avertizări
ca un răspuns la nicio întrebare.
era, ce‑i drept, un pom acolo, înfipt în buza lumii
poate o ultimă răcoare
pentru cei care s‑au ostenit până aici
ceva
țineam ascunse-n buzunare
niște cheițe mici cu care
nu închideam, doar deschideam
tot ce era frumos sub soare.
ești organele tale
și din ele curge lumină
oricât aș practica
privitul în oglinda apei
nu reușesc să mă văd reflectată
pe luciul ei
Nu va rămâne nimic
Tehnologia își pierde utilitatea, era așa un gând.
Vom muri cu toții de fapt, pentru ce atâta efort, era alt gând.
(Diavoli estropiați, zombies, mumii, creierul reda poezii.)
Sindromul Maravelș
Documentul de față redă fragmente recuperate de pe caseta neagră a androidului Alessia și este constituit din pagini de amintiri originale (arhiva „Famen”), discurs programat pe baza acestora și
în soare te purifici letal
creierul nu deosebește un fapt real de unul imaginar,
o rană fizică și una emoțională,
deși ultima persistă
în vasta rețea neuronală
mișcarea dublă a mâinii
către soare
La viitor
nu m‑am gândit niciodată
cu adevărat,
doar așa, schematic,
planificând ziua de mâine
capul de balaur pururi erect
bărbatul care și‑a apărat onoarea. reputația.
capul de balaur pururi erect.
bărbatul care, cu tot cu cuiele din palmă,
se va întoarce cu forța
într‑o mamă cărnoasă, roșcată,
oarbă, imbecilă.