Nu va rămâne nimic
Tehnologia își pierde utilitatea, era așa un gând.
Vom muri cu toții de fapt, pentru ce atâta efort, era alt gând.
(Diavoli estropiați, zombies, mumii, creierul reda poezii.)
Tehnologia își pierde utilitatea, era așa un gând.
Vom muri cu toții de fapt, pentru ce atâta efort, era alt gând.
(Diavoli estropiați, zombies, mumii, creierul reda poezii.)
Documentul de față redă fragmente recuperate de pe caseta neagră a androidului Alessia și este constituit din pagini de amintiri originale (arhiva „Famen”), discurs programat pe baza acestora și…
creierul nu deosebește un fapt real de unul imaginar,
o rană fizică și una emoțională,
deși ultima persistă
în vasta rețea neuronală
La viitor
nu m‑am gândit niciodată
cu adevărat,
doar așa, schematic,
planificând ziua de mâine
bărbatul care și‑a apărat onoarea. reputația.
capul de balaur pururi erect.
bărbatul care, cu tot cu cuiele din palmă,
se va întoarce cu forța
într‑o mamă cărnoasă, roșcată,
oarbă, imbecilă.
din fiecare orbită
se deșiră câte o bobină dă rafie
din gură –
din urechi
din buric
și trage tot dinăuntru afară –
bîzîitul țînțarilor e muzică pt urechile mele
promisiune nu de exsangvinare numaidecît
da de străpungere-a epidermei
pînă unde circulă sîngele
da țînțarii ăștia doar bîzîie
nu se-așază
auzeam șoapte suprapuse
știam că sfârșitul se apropie
odată cu umbrele
care‑mi mimau mișcările
ne-am întâlnit întâmplător azi după câteva luni mișcările au devenit mai lente, mai nepăsătoare reacțiile mai percutante la senzații, nu la zgomote niciun cuvânt despre sfârșitul lumii niciun cuvânt
eu sunt cel care pleacă se întoarce ajungem într‑o gară ne îndemnăm unul pe altul să fim atenți ne îmbrățișăm cu grijă deși ne dorim cu dragoste ne‑ar plăcea așa cum e când nimeni nu ne vede deși
încă mai selectezi poze și le scoți la kodak n-ai încredere în metaspațiu răbdarea din fața cărților scrise într-o limbă străină biblioteca de acasă, mică și burdușită dar strânsă de tine mirosul de
Dan Coman se ferește să ofere în mod ostentativ lecții despre cum să‑ți trăiești viața sau despre dobândirea echilibrului. E conștient că, dacă frumusețea nu va salva lumea, nici poezia nu va fi…
despre singurătate am să vă spun doar atât
cu trecerea anilor
o parte din cei umiliți
au devenit la rândul lor
călăii altora
oamenii din viața mea
care mă știu doar cu păr scurt
m-au cunoscut primăvara
m-au iubit fără să știe totul
au mers pe încredere
m-au pus
pe mine și ceilalți nou-născuți
pe o sanie
și ne-au tras prin frig
ningea cu fulgi imenși
icoanele agățate în casele vechi mă jenează
îmi pasă prea mult de discrepanțe ideologice
pare că doar eu recunosc
între noi e un război rece
o cameră perfect portocalie în fiecare colț al camerei un copil cu ochii închiși primul are voie să-i deschidă după 10 secunde se ridică taie un tunel în podea cu fierăstrăul și dispare al doilea
poate nici nu mai știau unde se află: animalul hibrid făcut în laborator
și fata simplă autodidactă
ceva-n întâlnirea lor a spart codul
de unde începe unul și unde ar trebui să meargă celălalt
atingerea vântului e neînsemnată
ca ieri
și alaltăieri
iar mâine se întoarce realitatea
din nou o să fiu un ciorchine în tocitoare
într-o noapte de vară indiană
După o legendă apocrifă, odinioară populară în Romînia, acesta s-a însănătoșit grație unei scrisori primite de la Iisus Cristos, a cărei copie o purta cu sine, ca amuletă.
Cu un limbaj frust și controlat, menit să accentueze realitatea brută și brutală, Simona Sigartău configurează o revoltă poetică rostită scrâșnind din dinții ascuțiți ai celor abandonați.
Mă rog spiritului casei tale să te aibă în grijă
să-ți dea un pumn în stomac să te eliberezi odată de toate răzbunările
și resentimentele pe care le mi porți
în turcă lütfen ölme
înseamnă te rog să nu mori
lütfen ölum înseamnă te rog să mori
ölum înseamnă moarte
ölme înseamnă și moarte și nu muri
lütfen înseamnă te rog
încerc să-mi fac cuvintele atât de mici
cât să încapă în alții
îmi e domestică ideea de ultimatum
rămâi pe țărâna ta sau te întinzi peste toate
am observat
dacă stau mult timp în casă
încep să scriu prost
dacă vreau să scriu măcar un rând
trebuie numaidecât să ies din casă
de la șapte ani consum internet; oriunde aș fi mintea mea va face tot ce‑i posibil să se conecteze la rețea. când închid ochii văd pe retină în format digital ora exactă, când merg pe stradă, apăs
diminețile din copilărie
când mă trezeam
pentru că bunica
vorbea singură prea tare
sunt atâtea lucruri oribile în lume,
sunt atâtea lucruri de spus,
dar nu aici, nu acum.