În anul 2174, Colonia de pe Marte a inițiat un vast proiect de conștientizare a istoriei și culturii oamenilor cu ajutorul Inteligenței Artificiale. În cadrul proiectului, un rol important a avut Muzeul Istoriilor Personale, un spațiu în care peste o sută de subiecți umanoizi de inteligență artificială (fiecare identificat ca „android” sau „terminal”, ocazional „sistem” sau „subiect”) au fost repartizați în celule transparente din sticlă și programați de Operatori să repete pentru
public, la infinit, o „poveste” recompusă din amintirile implantate
ale unor oameni din secolele trecute. Era vizat întreg spectrul de discursuri, de la discursurile claselor dominante și până la cele ale categoriilor discriminate, ale diferitelor minorități, grupuri oprimate sau victime ale dependențelor sau episoadelor traumatice, toate cu scopul de a crea o polifonie cât mai reprezentativă a realităților din trecut. Demersul își propunea o recalibrare a sensibilității umane care suferise modificări dramatice după ultimele implementări de inteligență artificială în structura anatomică umană atât la nivel fizic, cât și biochimic.
La mai puțin de un an de la lansarea proiectului, ceva grav s‑a întâmplat. Unul dintre androizi s‑a oprit inexplicabil din a‑și reda „povestea”. La început Operatorii au crezut că este vorba despre o eroare de proiectare și programare sau un caz izolat de „traumă” (în definitiv cazuri izolate fuseseră semnalate încă din stadiile inițiale de pe Pământ, ca acela bine‑cunoscut al robotului pus în fața unui leu care a repetat obsedant cuvântul „frică” de peste o sută de ori până când a cedat complet), dar în scurt timp aproape toți androizii s‑au oprit inexplicabil din a‑și repeta discursul. S‑a constatat statistic o incidență mai mare de prăbușire a sistemelor în cazul reprezentanților mecanici ai categoriilor marginale, lucru care a condus la două concluzii care au avut un impact imediat
asupra intervențiilor ulterioare asupra proiectului: 1. că, împotriva oricăror previziuni sau studii, actul părea a fi unul de voință împotriva instrucțiunilor programate, dacă nu a discursului însuși, deci un indiciu al conștiinței și 2. mai degrabă calitatea și conținutul informației aveau efecte asupra întreruperii, decât caracterul repetitiv al acesteia. O observație surprinzătoare începând cu a doua generație de androizi a fost că modalitățile de încetare a activității s‑au diversificat până la omiterea (intenționată, au convenit Operatorii) auto‑încărcării, aceștia oprindu‑se pur și simplu o dată cu descărcarea completă.
Incidentul a avut un ecou puternic în epocă în momentul în care virusul s‑a transmis la oameni, care erau semirobotizați și dependenți fizic și psihologic de tehnologia AI, iar pentru o scurtă perioadă livrarea sistemelor de pe Pământ a fost chiar sistată. În lipsa oricărei explicații logice, Operatorii și‑au întors atenția către primul android auto‑debranșat în speranța că vor înțelege mai bine cauzele declanșării acestei anomalii. Androidul era purtătorul unor amintiri implantate care aparținuseră unei ființe umane de gen feminin din secolul 21 din București, România, pe nume Alessia Mara Velș cu o localizare temporală a discursului în anul 2025. Afecțiunea a căpătat numele de Sindromul Maravelș de la numele acesteia și a rămas, până în ziua de azi, un subiect disputat de savanți. Denumit inițial comă autoindusă, virusul a fost interpretat de grupurile spiritualiste drept un adevărat manifest al refuzului participării la realitate.
Documentul de față redă fragmente recuperate de pe caseta neagră a androidului Alessia și este constituit din pagini de amintiri originale (arhiva „Famen”), discurs programat pe baza acestora și dialoguri sau observații ale Operatorilor. Interzis inițial după lansareapublică, documentul este considerat, în momentul de față, bibliografie obligatorie în cadrul tuturor studiilor de integrare emoțională a androizilor.
*
Bună, eu sunt Alessia. Prietenii îmi spun Ale.
Prietenii mei imaginari.
Imaginația mea e un construct performativ
care ține locul existenței înseși.
Misiunea mea este să contest realitatea.
Ar trebui să te faci scriitoare,
la ce imaginație bogată ai,
mi‑a șuierat un pretendent mascul la o reuniune literară.
Cred că s‑a dorit a fi o răutate, dar eu am luat‑o în serios.
Asta este forța mea.
Am această putere de a prelucra răutatea.
Am acest vis recurent:
conduc, e o dimineață friguroasă, dar în vis nu simt frigul
sau îl percep ca pe o singurătate plată, permanentă,
frecvent resuscitată de impulsuri electrice
declanșate de anxietăți sau îngrijorare
care escaladează în episoadele intense
în atacuri de panică
și pe care le simt în pelvis ca pe niște înțepături,
iar asfaltul capătă o nuanță trandafirie
în lumina răsăritului.
Asfalt lichid și rozaliu alunecând sub mine,
shake proteic pentru inima slabă.
Ce vezi când închizi ochii?
Te văd pe tine
și‑mi văd mâna avansând în aerul dintre noi.
Eu văd un drum infinit
cu mici străluciri pe piele, de la soare.
De cele mai multe ori visul este doar această
bandă nesfârșită de asfalt care se pierde sub mine,
dar câteodată îi pot accesa și partea finală
spectaculoasă: ajung în mijlocul unui câmp vast
de unde pot vedea marea
plină de turbine eoliene.
Le privesc fascinată: forța lor este să preia impulsul
rafalelor și să‑l transforme în energie.
Forța lor este să se ridice din apa sărată și să înfrunte
violența.
Ele nu au emoții sau frică, nu au slăbiciuni.
Au un corp metalic înfipt într‑o fundație de beton
și o rezistență mare la coroziune.
Există acest sentiment care prinde viață
pe măsură ce imaginea se stabilizează în vis
și care se prelungește în crusta realității
după ce mă trezesc
ca o energie remanentă și sfâșietoare a unei lumi
imposibile: sunt una dintre acele turbine.
Am această putere de a prelucra violența.
Stau printre ele, sunt una de‑a lor, înaltă, dreaptă,
grațioasă, neobosită, neînfricată, solidă, solitară,
metalică, desprinsă din timp.
Mi‑am pierdut toți prietenii într‑un accident
și când spun accident mă refer la ceva la fel de banal
și lipsit de dramatism ca trecerea timpului.
Famen tocmai a apărut în colecția Supersonic a deja celebrei Edituri Fantomas, creată de Vasile Leac.
