Născut în ultima zi de balanță, îmi spuneam „Dadi” când eram mic și n-am ținut niciodată vreo carte cu susul în jos. N-am spus nicicând „e seară”; se spune: e albastru afară. La întrebarea „cât de mult mă iubești” am răspuns întotdeauna cu banalul „până la infinit”. Și încă încerc să-mi reprezint vizual această nemărginire, singura creată de mintea omenească. Oare nimicul este antipodul infinitului? Chiar dacă omul și-l reprezintă aidoma necuprinsului, pentru el fiind o noțiune la fel de abstractă? Când spunem „nimic” sau „infinit” – mintea noastră generează automat o senzație de absurd. Avem o stare, starea de abis; starea din visul în care cădem. Efectul paradoxului extinzându-se deopotrivă asupra mea, infinitul și nimicul le regăsesc confundate în același punct: eu.