Simona Sigartău a debutat în 2024 cu volumul Singuri sub râsetele familiilor perfecte, apărut la Casa de Editură „Max Blecher”, pentru care a câștigat anul acesta Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum. Volumul cuprinde poeme severe și incomode, în care unitatea de măsură e trauma moștenită.
Cu un limbaj frust și controlat, menit să accentueze realitatea brută și brutală, Simona Sigartău configurează o revoltă poetică rostită scrâșnind din dinții ascuțiți ai celor abandonați. Singurătatea este laitmotivul și piesa de rezistență a personajelor care traversează volumul: Singurătatea e minut legat de minut. / Singurătatea e ceva ce tot împachetezi în auriu și putere. / Trece. Trece. Mai mult, există o permanentă nesincronizare între figurile feminine și cele masculine: un spațiu gol, o singurătate inerentă îi desparte. În câmpul femeilor se dă o luptă împotriva prejudecăților și normelor prestabilite de o societate patriarhală și absentă: M-am abandonat în brațele lui / am simțit atunci că pe fruntea mea se ștampilează rapid cuvântul / singurătate.
Coordonatele existențiale ale volumului sunt tristețea zilnică / un trai în provizorat, plus rugăciunile de rezistență: nu îmi amintesc să fi cerut altceva decât să rezistăm / și toată viața mea a fost despre a rezista până crapă vreunul / și așa se eliberează / și spațiul și durerea. Problema care apare e dacă, dintr-o viață – convențional vorbind – comodă, se poate naște poezie: și câteodată mă întreb dacă am ceva de spus în poezie / aici unde se varsă toată mizeria omenirii / dacă pot vorbi despre traumă din patul meu călduț / din care îi scriu mamei în fiecare seară că îi mulțumesc.
În acest volum, fiecare familie e nefericită și singură în felul ei, iar plata de neam sunt plânsul și teama de viitor, transmisă din generație în generație: plânsul bunicii mută dealurile și el nu vrea să mute nimic / plânsul bunicii dărâmă icoanele din casă și el rămâne stăpân / peste această viață dezafectată ca o fabrică păzită de un bețiv. Trecutul, cu toate frustrările și dezamăgirile, devine toporul care nu te va decapita niciodată, / dar te lasă să îi simți mereu răceala ca un colier lăsat pe spate.
Singuri sub râsetele familiilor perfecte e de o maturitate poetică incontestabilă. Simona Sigartău a construit o saga familială tulburătoare prin directețe și consolatoare prin reziliență. Astfel că totul trece. Numai singurătatea rămâne.
