Dan Coman
lipsa de greutate a lumii
Charmides, 2025
Pare deja o tradiție ca Dan Coman să publice un volum de poeme o dată la opt ani: Dicţionarul Mara în 2009, Insectarul Coman în 2017, iar anul acesta, lipsa de greutate a lumii. Eterogen în stil și imaginar, Coman nu e ușor de încadrat într‑o tematică standard, de aici și diferențele de evaluare critică: Mihai Iovănel îl plasează în al patrulea val neoexpresionist, iar Octavian Soviany recurge la o încadrare mai particulară, poziționându‑l în breasla vizionarist‑himeristă. Cu toate astea, atât în Insectarul Coman, cât și în lipsa de greutate a lumii, nervul suprarealist și vizionar, acut în anul cârtiței galbene (2003) și în ghinga (2005), abia dacă mai pulsează, lăsând locul unei poetici mai degrabă confesive.
În linii mari, cel mai recent volum al lui Coman prelungește explorarea vârstei de mijloc începută în Insectar, dar o face cu accente mai evidente pe îmbătrânire. O îmbătrânire, de altfel, fără mari tribulații, acceptată și asumată, de aici și tonul cald, tihnit, deloc edgy. O vârstă de 50 de ani la care memoria e mai importantă decât viitorul, căci doar ea conservă biografia: un exemplu aici: / fiu de preot în gersa, crush‑ul celei mai înalte fete din Năsăud, / protejatul lui Vianu Mureșan la facultatea din Cluj / debut colectiv în 95, marea iubire din 2000 încoace. / carieră didactică, / poezia e la Bistrița, economii în valută. casă la Sângeorz, / casă la Moisei, terenuri agricole, cărți. dragoste și // obișnuință: cam asta a fost tot (autoportret).
Desfășurarea acțiunilor e demnă de o „organigramă IT”, idee regăsită și în Scrisoarea IV, unde viața este examinată în funcție de performanță, iar interacțiunea cu semenii este filtrată printr‑un sistem de star rating, utilizând criterii prestabilite: la feedback vei folosi, cu aceeași îndemânare îndelung exersată, / tehnica sandviciului: vei lăuda, vei aduce mici sugestii, / vei lăuda din nou – fără să uiți ca, la momentul potrivit, / să strecori gluma, să detensionezi atmosfera / […] apoi, ostenit, te vei întinde în pat. viața‑i frumoasă – n‑ai ce argumenta / te vei gândi la tine: conform baremului, maxim o stea.
Structural, volumul e împărțit în trei secțiuni (exceptând poemul rezumat, pe post de intro): cinci scrisori despre utilizarea corectă a vieții, gloria gloria și lipsa de greutate a lumii. Cele mai reușite mi se par prima și ultima, a doua fiind pe alocuri încărcată cu înșiruiri de fapte fără o finalitate clară, cu punch line‑uri frivole, de pildă: dar dacă aș fi trăit altfel? dacă, lăsând logica la o parte, / aș fi avut curaj să trăiesc cu adevărat? // nu e nimic complicat: tot aici aș fi ajuns. // un bărbat de 50 de ani pregătit să‑și continue viața fără să înțeleagă nimic (nimic complicat) sau gata, de acum poate veni. // nu e viața asta lucrul cel mai urât – / o cruciuliță de argint am ales dintre toate / și am făcut‑o cu ușurință / să‑mi zornăie dimineața la gât. // și dacă nu vine? // nu vine, nu vine. // o să țin tot corpul doar pentru mine (Gata,).
Scrisorile nu reprezintă un îndrumar self help cu soluții imediate, așa cum ar sugera titlul, ci sunt reflecții ale unei voci poetice care emană atât fragilitate domestică și cotidiană, cât și o falsă căutare a sensului într‑o existență dominată de monotonie, unde memoria afectivă își găsește un echivalent interesant în sistemul VAR, care propune de fiecare dată un alt tip de realitate: la fiecare reluare a faptelor, / faptele se îndepărtează de ce‑au fost: / privite în slow motion amintirile modifică realitatea, / îi răpesc din frumusețe și stil, / aruncă în aer toată intensitatea prezentului // pentru că asta face mintea: oferă iluzia înțelegerii / acolo unde nu e nimic de înțeles (Scrisoarea III). De fapt, toată secțiunea pare că se învârte în jurul tripartiției abstracte formate din realitate, frumusețe & adevăr, dar problemele existențiale sunt privite, dacă nu cu ironie, atunci cu o detașare tăioasă. Eul nu se victimizează. Nu cere nici milă, nici înțelegere.
Ultima secțiune ar putea avea ca subtitlu dicționarul mara reloaded, nu doar pentru că e dedicată fiicei sale, ci și pentru că există o legătură intrinsecă între îmbătrânirea poetului și maturizarea copilului, o maturizare care, la fel ca la orice tânăr, este sinonimă cu absența din sânul familiei: stau în camera ta care a devenit camera mea/ care va fi în curând o cameră goală (tot mai departe, în larg). În contextul de față, îmbrățișarea deziluziei ia forma unei reconcilieri cu sinele: ideea tâmpită că odată cu înaintarea în vârstă / ajungi să înțelegi mai bine lumea în care trăiești / ideea și mai tâmpită că dacă înțelegi, poți face ceva (magnolia). Tonalitatea calmă spune tot, lăsând impresia că orice abordare hermeneutică e redundantă.
Fie că vorbește despre familie, poezie, erecție, vergeturile ascunse de loțiuni ale Serenei Williams sau de Premier League, lipsa de greutate a lumii surprinde prin calmul discursiv și autenticitatea cu care relatează evenimente exterioare & interioare. Autor cu experiență, Dan Coman se ferește să ofere în mod ostentativ lecții despre cum să‑ți trăiești viața sau despre dobândirea echilibrului. E conștient că, dacă frumusețea nu va salva lumea, nici poezia nu va fi capabilă s‑o facă.
