My Sweet Elora
Months passed before he returned. He never told anyone where he had been or why he left.
The photograph stops delivering what the scene „looked like” and starts delivering what happened when a chromatic rule acted on matter.
Months passed before he returned. He never told anyone where he had been or why he left.
De la demolările din copilărie, trecând prin încercarea sistemului de a mă face inginer, până la practica artistică de astăzi, înțeleg că totul a fost o căutare continuă a rezistenței prin imagine.
Spațiul pe care îl credeam familiar a început să se destrame subtil: camere suspendate în timp, obiecte care se schimbau în tăcere, o senzație stranie că locul mă uita în timp ce încă locuiam în el.
În copilărie mergeam în fiecare vară la bunica, în satul Avram Iancu, la poalele Muntelui Găina din Apuseni.
Deși percepută adesea ca fiind pur funcțională, relația dintre om și mașină a devenit un subiect încărcat de tensiuni, adaptări & negocieri continue.
Privite împreună, aceste imagini alcătuiesc o galerie de prezențe care au traversat Timișoara și, în același timp, parcursul meu artistic.
Uneori, niște cadre complet random ajung să pară o serie, de parcă ar avea în fundal un concept profund și bine gândit.
Am construit o narațiune care îmbină fragmente de natură, ruine și intervenții umane, propunând o meditație asupra impactului pe care îl au acțiunile noastre asupra Pământului.
Seria documentează relația mea cu tata, pe care nu l-am avut alături în copilărie din cauza unei condamnări la închisoare.
Proiectul nostru se situează la intersecția dintre constrângere și dorință, abordând tensiunile inerente ale locuirii unui corp cu determinări de gen în cadrul sistemelor de putere.
Bogdan Gîrbovan a cercetat una dintre cele mai deșertificate zone ale României – județele Dolj și Mehedinți –, căutând reflexia apei care a mai rămas în fântânile comunitare.
Viziunea mea asupra lumii a fost mereu distorsionată și fragmentată. Nu m‑am mulțumit niciodată cu ce se vede în primă instanță.
Nimic nu rezistă. Nimic nu rămâne pe loc. Creștere și ruină, devenire și destrămare, prezență și absență – peisajul se schimbă neîncetat.
Pseudo-apocalipsă. Din nou. Nimeni nicăieri.
Aerul te înțeapă. Ochii te înțeapă. Pielea te înțeapă.
„Cât suntem în viață, ne vom vedea.” Ultimele cuvinte pe care mi le-a spus Yair. Eram pe acoperișul blocului 11, ceața învăluia Caracasul, zgomotul frenetic al orașului răsuna ca un cântec funerar.
Terenul nu e doar un loc de joacă, ci o șansă. Pentru că fotbalul american e un lift social, o cale către educație gratuită și oportunități care altfel n‑ar fi accesibile.
Proiectul Civitas Floris propune o viziune inversată, una în care plantele observă, studiază, analizează & elaborează dinamica orașului și relația sa cu cetățenii.
În această serie folosesc frecvent film expirat, permițând instabilității chimice și hazardului să intervină activ în construcția fiecărei imagini.
Singurătatea nu este o stare emoțională, ci o poziție epistemică. Persoana solitară funcționează în afara interferențelor afective care, de regulă, bruiază ideologiile și principiile.
Iubiți, prieteni, foști, necunoscuți. Fragmente disparate dintr-o narațiune care nu respectă cronologia. Și nici nu-și propune să aibă sensul unei povești complete.
De trei ani mă străduiesc să învăț singurătatea așa cum nu am trăit-o niciodată.
Folosesc dealul ca prilej de a explora relația dintre natură și tehnica fotografică. Imaginea nu e doar reprezentare, ci un martor al erorilor și alterarilor din procesul fotografic.
Toamna și iarna sau când sunt amenințați de prădători, graurii se strâng în stoluri mari, cu forme schimbătoare.
Peron: locul unde (te) expui.
Oameni, trenuri, fante de lumină fortuite.
Se așteaptă, se pleacă, se (re)vine.