Nu zic că așa a început, dar am mîncat iepuri prinși de cîinii mei. Cîinii mei fie nu mai sînt, fie au ajuns bătrîni și schilozi, trebuie duși pe brațe să‑și facă pașii și nevoile în curte. Nici vorbă să mai batem pusta și lunca ca să trezim căprioare pitite‑n rapiță, să stîrnim fazanii căilor ferate sau, din malul abrupt, lăstunii (credeam pe atunci că‑s rîndunele) și să le facem fotografii în cap. Am fost atacat, într‑o vară în care s‑a întîmplat un fel de invazie, de un hîrciog dansator, l‑am fotografiat cu telefonul. Tot așa, cu telefonul: un arici – și în ochii lui, deformată, roata de la bicicletă, miei pierduți, dădeam tot timpul de miei rătăciți, ciuperci uriașe crescînd în cercuri vrăjitorești, vrăbii care‑mi intrau pe horn și se zbăteau în sobă, cuci izbiți de termopane, broaște pe care le găseam în dormitorul de la etaj, grămezi de praf alb în mijlocul cîmpului și mai ales pe Max tolănit între maci sau în pulberea albă a primelor dimineți de iarnă, adică labrador presimțind viitorul narcotic. Poze cu telefonul sau doar în cap.
Asta înainte de 2020, cînd au venit anul gol, boala lui Max și a mea – și mult timp liber. Am zis prima dată că termin de tradus o carte de care mă apucasem de prin 2005. Dar cine nu citește‑n engleză în ziua de azi? Sau poate, mi‑am zis, mai bine să reiau, de unde‑o abandonasem în vechiul regim, limba rusă. Doar ruși citisem deja de ani de zile, pînă și pe Turgheniev. De unde și fantezia vînătorului milos și solitar, și cuvinte precum becațină, sitar, gîrliță.
Dar azi nu mai poți vîna decît dacă ești însoțit măcar de alți doi tovarăși, iar eu nu‑s nici sociabil, nici competitiv. O altă fantezie, care m‑ar fi ținut sub cerul liber, a fost atunci să mă angajez la serviciul parcări din oraș. Fiindcă habar n‑aveam din ce va fi să trăiesc, festivalurile erau stinse, conferințele de‑abia mai pîlpîiau. În plus, în afară de animale, îmi plac mașinile. Nu mi‑ar fi plăcut să dau amenzi, dar mă imaginam mărinimos, iertîndu‑i pe cei cu care aș fi avut ce discuta despre cilindree și cuplu maxim. N‑am făcut decît asta: cîteva săptămîni am livrat cu bicicleta hamburgheri pentru Joy’s. Apoi (nu din banii de livrator) mi‑am luat primul aparat foto și un teleobiectiv, amîndouă second de la cineva din Brașov, cred că mai bolnav decît mine, probleme cu coloana, nu le mai putea căra pe coclauri, chiar sînt grele.
Nu mă atrage sălbăticia îndepărată, exotică, ci ceea ce găsesc prin preajmă. Iepurii pe care i‑am gătit au fost înhățați de cîini pe pajiștea (pe atunci) din fața casei. Nu că‑s leneș, fiindcă ceea ce contează e plimbarea lungă, epuizantă, cerul liber, lumina și vîntul care fac ca lumea să pară mai naturală. Nu fotografiatul în primul rînd. Dimpotrivă, un crop prea strîns mi se pare înșelătorie, fiindcă nu așa se vede lumea, nu de aproape. Așadar umblu mult, dar pe coclauri familiare. Venti chilometri al giorno. Ăsta e unul din refrenele care‑mi sună în cap cînd mă strecor obosit, transpirat, cîteodată împuțit, o regulă fiind că nu te dai cu deodorant înainte, să nu te simtă, să nu le sperii: Venti chilometri al giorno / Dieci all’andata / Dieci al ritorno / Citind Faith No More / Și dansînd pe Adorno.
Nu‑s decît rareori venti chilometri. Lucrurile‑s mult mai la îndemînă. Aradul, chiar orașul, are Mureșul, iar pe malul Mureșului, Micălaca, unul dintre cele mai de blocuri cartiere din România. Dar cu un capăt natural ca o rezervație – Minunata Micălaca i‑am spus. Dinspre capete, ajung vulpile pînă la Teatrul de Stat. În centrul centrului, în teii parcării de Zonă Zero, înnoptează, laolaltă cu ciorile, un cîrd de vreo 10‑12 egrete mici. Nu știe nimeni de ele. Dacă nu migrează, le caut în prima dimineață senină de iarnă, cu promoroacă. Vara, e plin cerul orașului de drepnele, pe deasupra Boului Roșu, pe deasupra Joy’s‑ului și a McDonald’s‑ului – și despre ele am crezut că‑s rîndunele, dar sînt păsările alea care dorm în zbor și nu se așază cu săptămînile. Și ar mai fi chiar și Măltărețul, balta unde mișună cam tot ce e exotic prin preajmă: țestoasele de Florida, rațele mandarin, moțate și australienele cu coamă, șacalii care le mănîncă bobocii.
Și chiar adineauri am văzut de pe geam, pe coama unui acoperiș din curtea unde stau acum, o pasăre care ar fi putut fi vînturel roșu dar poate altceva, mai rar, nu știu, a zburat pînă să ies cu aparatul. Iar asta e doar una dintre coincidențe.
Chiar cred că de natură ne desparte doar un șir de coincidențe. Cu mine așa a fost. De asta nici nu urmăresc ceva anume, nu hăituiesc, nu stau la pîndă. Aștept doar să se întîmple. Am cam renunțat să mai port haine de camuflaj, dacă le port, o mai fac doar fiindcă‑s practice, nu se agață‑n spini, sînt călduroase. Cam tot ce‑am fotografiat, chiar rar și spectaculos, mi‑a ieșit pur și simplu în cale și m‑a privit în ochi. Mă plimb mult și, cînd obosesc, mă așez pe pămînt și contemplu. Căprioarele, care‑s prostuțe și curioase, se apropie uneori singure de tine: ca să intre în cadru trebuie să‑ți strîngi la minim teleobiectivul. Tu stai pur și simplu în fund pe arătura rece, iar ele își fac de lucru la doar cîțiva pași. O fi coincidență că nu te‑ai odorizat de dimineață? Sau cînd, în dimineața de Rusalii, pe lumină puțină și doar ca să faci reglajul aparatului, fotografiezi porumbei pogorîndu‑se in your face. Sau coincidență că, după ce‑ai citit de dimineață că privighetorile mai și orăcăie uneori, nu scot doar triluri ca‑n Macedonski, fix către seară auzi și vezi una dizgrațioasă. Fotografierea veveriței din Lunca Mureșului exact de ziua statului Connecticut n‑am cum s‑o înțeleg altfel decît fredonînd din cartea pe care n‑am tradus‑o: Veverițe importate din Connecticut / Exact la timp cînd toamna vine. / Oare cît de mult bine‑i deja prea mult? / Aș zice că nu cine știe ce bine.
Stranii victorii, slabe revelații! Încolțit, un iepure de cîmp în tanatoză, taman după ce te‑ai documentat pe YouTube despre cum se belește și se tranșează ce ți‑a adus în bot cîinele braconier. Sau, de aniversarea Potopului, curcubeul care filtrează pășunea satului și liziera. Egreta albă fotografiată pe fond alb, la fix ca să cauți pe urmă la egreta Malevici inspirație pentru un afiș. Sau cînd am speriat un boboc de rață ascuns în stuf, care a stîrnit o roșioară, care a alungat o libelulă. Nu doar trei specii, ci chiar trei clase: Aves, Pisces, Insecta. Un șir de coincidențe adică.
Cred că o singură dată n‑a fost coincidență, ci pîndă, insistență, ambiție și calcul: cînd cu cerbul lopătar alb. Bănuiam că există, văzusem ceva fantomatic gonind prin desiș, dar nici măcar în gînd nu știu să fac fotografii animalelor din desiș. Așa că am început și eu să bîntui pădurea de cîteva ori pe săptămînă. Chinuit de insomnie, întrucîtva obsedat (dar n‑aș relua gluma cu Captain Ahab & Moby Dick), am zis să mai fac o încercare și m‑am pornit spre pădure pe la 4 dimineața. L‑am văzut în loc deschis, pe pășune, m‑am apropiat tîrîș, nu mă tîrîsem atît în viața mea, și l‑am fotografiat. Vîntul bătea din față, lumina răsăritului venea din spate.
A fost și a rămas unul din marile mele hituri. Așa că vînătorii m‑au întrebat: Unde, exact? Iar conservaționiștii extremi mi‑au spus: Mai bine șterge poza!
Au urmat și alte îndemnuri și speranțe flatante. Mi‑au spus unii: Trebuie să faci o expoziție! Dar cine are timp și gust să selecteze și să prelucreze fotografiile? Sau alții, la cîte o poză mai specială: Asta e de National Geographic! Nu, nu prea e, iar mie, în spiritul meu de băiat mai deosebit, nu‑mi place deloc NG. Fotografiile lor au în spate hăituire, pîndă și încordare, uneori regie, și mult, mult echipament. Nu‑s de mine nici una. Am același obiectiv din 2020. Întreabă‑mă ce Nikon am și nu știu să‑ți răspund. Nikon cu niște cifre. Cînd ies pe coclauri, ies cam cu cele mai răpănoase haine, arăt ca un homeless, poate și miros ca unul. Dar o fotografie de NG tot am făcut. Cu oameni sărmani.
