Bogdan Gîrbovan a cercetat una dintre cele mai deșertificate zone ale României – județele Dolj și Mehedinți –, căutând reflexia apei care a mai rămas în fântânile comunitare. Proiectul lui documentează o realitate tot mai îngrijorătoare în privința apei de consum, oferind un miraj fotografic întregit de compoziția sonoră a lui Vlaicu Golcea.
Fotografia, ca mediu, se apropie uneori de miraj, un termen evocat deseori de Bogdan în călătoriile lui – pe temperaturi ridicate – din lunile august și septembrie ale anului trecut. Mirajul e imaginea care apare datorită luminii și căldurii soarelui, dar dispare imediat, ne păcălește. Fotografia arată imaginea văzută prin relația de oglindire a luminii, o căutare în umbră, cum ne amintește artistul.
Prin fotografie, fântânile și lucrurile ascunse în adâncul lor devin parte dintr-un bestiar al antropocenului – referință la volumul editat de Nicolas Nova, care inventariază relicvele viitoare ale omului: așa cum găsim fosile de organisme preistorice, tot așa după noi, oamenii de azi, se vor găsi carcase de telefoane sau oase de copane de la KFC.
După retragerea apei din fântâni, importantă e nu cantitatea de gunoi rămasă în ele, ci pierderea utilității lor comunitare, pentru că fântânile sunt nu doar o sursă utilitară, ci și un spațiu de întâlnire, de socializare, un spațiu al memoriei colective. Odată cu secarea lor, nu dispare doar apa, ci și o practică socială și o formă de arhitectură rurală.
Apa, în mobilitatea ei materială, tulbură în mod constant granițele care definesc posesia, proprietatea și drepturile individuale. În acest sens, apa pune accent pe bunurile comune: se opune încorsetării, insistă asupra relației. (Astrida Neimanis)
Compoziția vizuală și sonoră a proiectului reconstruiește contextul deopotrivă real și fictiv al secetei. Pornind de la realitățile documentate în fotografii, lucrarea sonoră a lui Vlaicu Golcea creează un al doilea spațiu – unul ficționalizat –, în care sunetul cules în cercetare e transformat într-o narațiune cu accent pe emoție: suntem invitați să ne imaginăm memoria locurilor, absența apei, spațiul părăsit, hăul fântânii care nu mai folosește nimănui și la nimic, dar a cărei resursă e atât de necesară.
Însă proiectul nu se referă doar la fântâni, ci și la resursa naturală. ONU definește criza climatică drept „o criză a apei, în primul rând; îi simțim efectele prin inundații, creșterea nivelului mării, incendii și secete”. Apa din adâncuri se retrage din ce în ce mai mult, lăsând populația dependentă de sistemul de stat ori privat de alimentare, deși apa ar trebui să fie o resursă naturală, liberă.
Județele din sud-vestul României – Dolj și Mehedinți – sunt identificate în repetate rânduri ca „zone vulnerabile” la secetă hidrologică și la procese de deșertificare cu scăderi consistente ale debitului apelor subterane, însoțite de creșteri ale aridității. Cercetarea antropologului Bogdan Iancu, prezentată de jurnalista Oana Filip (într-un articol din 2020 pentru revista DOR, iar apoi pentru Scena 9, în 2023), reconfirmă că aceste zone, și nu doar ele, sunt afectate ca urmare a deteriorării sistemului de irigații:
Din anii 1970 până în 2000, sistemul de irigații Sadova-Corabia (județele Dolj și Olt), un ansamblu de conducte care aducea apă din Dunăre, a irigat peste 70.000 de hectare, transformând zona dintr-un deșert nisipos, în care se cultiva preponderent vița de vie, într-un paradis legumifer și fructifer.
Încetul cu încetul, sistemul a fost abandonat, iar în prezent funcționează doar bucăți din el. Agricultura din zonă s-a transformat, la fel și mediul, iar regiunea Sadova-Corabia e azi cunoscută nu doar ca patria pepenilor de Dăbuleni, ci și ca „Sahara României”. Alături de sudul Moldovei, Dobrogei și al Câmpiei Române, este una dintre regiunile afectate de deșertificare, adică de transformarea pământurilor fertile în deșert.
Oamenii întâlniți de Bogdan Gîrbovan în timpul documentării estimează că, în câțiva ani, va fi nevoie de încă zece metri de săpat pentru a ajunge la apă, ceea ce presupune costuri și eforturi mai mari din partea lor. Comunitățile precare sunt, din nou, neglijate și vulnerabile, rămânând dependente de fântâni și puțuri pe care tot ei trebuie să le execute, dacă nu au acces la o rețea centralizată.
În acest context, proiectul În căutarea umbrei constituite nu doar un punct de referință în practica artistică a lui Bogdan Gîrbovan, ci și un avertisment asupra pierderii unei resurse vitale. Artistul își îmbină căutările cu o provocare ce ține de tehnica fotografică, adăugând și un element ludic, ceea ce-l transformă într-un Tom Sawyer devenit adult care explorează și arată cu entuziasm ceea ce descoperă.
Alexandra Mihali
