Moartea este un cul‑de‑sac inevitabil.
Nu oferă sens și nu solicită explicații.
Existența umană se desfășoară pe baza unor programe interne. Mintea operează ca limbaj al creierului, emoția ca limbaj al corpului, iar arta ca limbaj al unei instanțe simbolice pe care o numim suflet. Aceste programe circulă necontrolat, sub forma unor unde latente, așteptând să fie interceptate de una dintre structurile noastre de a fi. În momentul activării, granița dintre ceea ce este personal și ceea ce este transmis biologic se estompează. Distincția dintre sine și moștenire este instabilă.
O mare parte din ceea ce trăim nu ne aparține.
Această constatare impune o recalibrare a perspectivei. Conștientizarea forței genelor, a imperativului reproducerii și a biologiei durerii permite o reformulare a raportului cu reziduurile transgeneraționale. Rușinea și vinovăția nu sunt evenimente personale, ci moșteniri psihice, internalizate ca adevăruri proprii. Corpul le poartă înainte ca limbajul să le poată numi.
În fața acestui mecanism, renunțarea la program este un act violent și necesar. Această renunțare produce o reconfigurare totală a corpului. Stabilitatea nu apare ca mântuire, ci ca rezultat al unui proces de dezangajare.
O astfel de poziționare conduce inexorabil către izolare. Singurătatea nu este o stare emoțională, ci o poziție epistemică. Persoana solitară funcționează în afara interferențelor afective care, de regulă, bruiază ideologiile și principiile. În fața pierderii, ea se retrage la marginile existenței, asumând o privire de ansamblu, predispusă la interogare radicală. Costul acestei poziții este abandonarea răspunsurilor facile și imposibilitatea întoarcerii la ignoranță.
Din acest punct, fericirea apare ca un construct. Individul cotidian este caracterizat de o nemulțumire structurală: dezamăgit de medie și ostil față de excepțional, incapabil să fie satisfăcut de prezent.
Absența unei instanțe divine exterioare active conduce, în cele din urmă, la o reorientare către o instanță internă.
De aici decurge întrebarea fundamentală: Cine inițiază existența și cine acordă capacitatea de a suporta consecințele ei?
În acest context, sensul este doar o convenție. Progresul este o constrângere mascată. Succesul apare ca un privilegiu inaccesibil, rezervat celor suficient de odihniți pentru a visa.
Pentru a se apăra, majoritatea oamenilor funcționează prin evitare. Pentru unii, evitarea eșuează. Nu mai tânjesc după plăcere, ci după adevăr. A rămâne în viață devine un act de curiozitate.
Rutina se instalează ca un înveliș restrictiv, progresiv sufocant, iar fiecare figură întâlnită este deformată într‑o figură pierdută.
Astfel, navigarea existenței este îngreunată de instrumente fundamental defecte. Busolele noastre indică structural direcția eronată. Dorința de a părăsi acest traseu, de a trece în eternitate, se naște din refuzul unui progres impus.
Succesul acestei dorințe este însă rar. Programul uman este construit cu o eficiență remarcabilă în favoarea vieții și a continuității. Biologia, psihicul și structurile simbolice conspiră pentru menținere, nu pentru întrerupere. Suspendarea acestui mecanism presupune o forță excepțională, o forță a minții capabilă să primeze asupra instinctului și a imperativului conservării.
În acest punct, devine esențială o distincție. A recunoaște posibilitatea renunțării la ființă nu echivalează cu a o actualiza. Acceptarea acestei posibilități funcționează ca un act de luciditate, nu ca un gest final. Continuarea existenței nu mai este rezultatul inerției, ci al unui act deliberat.
A continua înseamnă a accepta viața în integralitatea ei, cu tot cu moarte.
În acest punct, acceptarea nu este împăcare. Este un prag.
A păși mai departe nu înseamnă speranță.
Înseamnă asumare.
Abia atunci se produce confruntarea cu abisul.
Mâinile de argint (2024)
dublă expunere pe film alb‑negru
model: Beatrix Széchenyi
Proiectul explorează modul în care durerea și depresia modifică percepția realității. Mâinile, fragmentate și translucide, plutind în spațiu, devin prezențe spectrale și ancore emoționale, ghidând privitorul între absență și intimitate. Filmul analog creează textura și imprevizibilitatea imaginilor, iar lumina și umbrele adâncesc ambiguitatea dintre corp, memorie și senzație.
Proiectul nu caută rezoluție; păstrează greutatea invizibilă a durerii și lasă emoția să rămână nedefinită, luminoasă și profund umană, oferind o elegie vizuală și un act de rezistență tăcută.
