un lucru fără nume
nu trăiește mai puțin
ești reflexia unui trecut
care nu scuză niciodată nimic
te dezlipești de mine ca un leucoplast
cu trei straturi de țesut
îmi migrează dinții la dreapta
spațial nocturn
cu nasul în perna
altcuiva
străpung visul cu coastele
ești reflexia unui trecut
care nu scuză niciodată nimic
te dezlipești de mine ca un leucoplast
cu trei straturi de țesut
ajung în dreptul casei tale și-ncepe să plouă cu broaște
am atât de mult noroi între degetele de la picioare
și mi-e atât de silă
lumea se încheia brusc, fără avertizări
ca un răspuns la nicio întrebare.
era, ce‑i drept, un pom acolo, înfipt în buza lumii
poate o ultimă răcoare
pentru cei care s‑au ostenit până aici
țineam ascunse-n buzunare
niște cheițe mici cu care
nu închideam, doar deschideam
tot ce era frumos sub soare.
oricât aș practica
privitul în oglinda apei
nu reușesc să mă văd reflectată
pe luciul ei
din fiecare orbită
se deșiră câte o bobină dă rafie
din gură –
din urechi
din buric
și trage tot dinăuntru afară –
bîzîitul țînțarilor e muzică pt urechile mele
promisiune nu de exsangvinare numaidecît
da de străpungere-a epidermei
pînă unde circulă sîngele
da țînțarii ăștia doar bîzîie
nu se-așază
auzeam șoapte suprapuse
știam că sfârșitul se apropie
odată cu umbrele
care‑mi mimau mișcările
ne-am întâlnit întâmplător azi după câteva luni mișcările au devenit mai lente, mai nepăsătoare reacțiile mai percutante la senzații, nu la zgomote niciun cuvânt despre sfârșitul lumii niciun cuvânt…
– Ce să mai zic, în sfârșit era dezlegare la sex și pentru mine…
răbdarea din fața cărților scrise într-o limbă străină
biblioteca de acasă, mică și burdușită
dar strânsă de tine
despre singurătate am să vă spun doar atât
oamenii din viața mea
care mă știu doar cu păr scurt
m-au cunoscut primăvara
m-au iubit fără să știe totul
au mers pe încredere
Pe Gladiolelor, nici până-n ziua de azi nu s‑a aflat cine a inundat terenu de rugby din spatele blocului.
m-au pus
pe mine și ceilalți nou-născuți
pe o sanie
și ne-au tras prin frig
ningea cu fulgi imenși
icoanele agățate în casele vechi mă jenează
îmi pasă prea mult de discrepanțe ideologice
pare că doar eu recunosc
între noi e un război rece
o cameră perfect portocalie în fiecare colț al camerei un copil cu ochii închiși primul are voie să-i deschidă după 10 secunde se ridică taie un tunel în podea cu fierăstrăul și dispare al doilea…
poate nici nu mai știau unde se află: animalul hibrid făcut în laborator
și fata simplă autodidactă
ceva-n întâlnirea lor a spart codul
de unde începe unul și unde ar trebui să meargă celălalt
După o legendă apocrifă, odinioară populară în Romînia, acesta s-a însănătoșit grație unei scrisori primite de la Iisus Cristos, a cărei copie o purta cu sine, ca amuletă.
De s‑ar umple lumea, ca un bazin. Ar porni prin apa adâncă și întunecată, ar lăsa‑o să‑i desfacă pulpele, și‑ar deschide și închide coapsele până ar simți arsuri în piept.
Mă rog spiritului casei tale să te aibă în grijă
să-ți dea un pumn în stomac să te eliberezi odată de toate răzbunările
și resentimentele pe care le mi porți
Ieșirile întortocheate ale autostrăzii sunt marcate printr-o serie de sensuri giratorii în care mașinile intră și ies ordonat, ducând la destinație pasagerii care sorb din cafea și verifică telefonul
în turcă lütfen ölme
înseamnă te rog să nu mori
lütfen ölum înseamnă te rog să mori
ölum înseamnă moarte
ölme înseamnă și moarte și nu muri
lütfen înseamnă te rog
încerc să-mi fac cuvintele atât de mici
cât să încapă în alții
îmi e domestică ideea de ultimatum
rămâi pe țărâna ta sau te întinzi peste toate