Trei vise

Te părăsesc rapid și cu o notă de regret, vehiculul cosmic mă învăluie și mă teleportează undeva în Asia, probabil Vietnam, probabil Ho Chi Minh City. Mă încearcă un sentiment apăsător, poate pentru că părinții mei se află și ei în oraș. Cobor la metrou. Miroase a păcură încinsă, iar galeriile poleite cu aur, înțesate cu desene stilizate – animale, spirale, bucăți de labirint și alte forme geometrice –, mă duc cu gândul la improbabile piramide aztece care poate zac aici, docile, sub greutatea unui Buddha prea luminat, ușor adormit, așteptând momentul potrivit pentru recucerirea puterii. Nu iau metroul, mă plimb prin galerii până aproape de centru, ies la suprafață și mă trezesc într-o piață de suveniruri, unde mă înhăitez cu o chinezoaică specializată în escrocat turiști. 

Între timp, ai mei mă caută disperat, fiecare cu domeniul lui, unul în subteran, celălalt la suprafață. Îi întâlnesc pe fiecare în parte și le promit că am să-i duc în centru. Însă nu mai e timp, ceva teribil urmează să se întâmple, mama plânge deznădăjduit, tata hiperventilează, eu alerg de la unul la altul, brusc galeriile devin interminabile și aerul greu îmi obosește plămânii, chinezoaica mă așteaptă și ea să dăm marea lovitură, centrul devine de neatins, iar posibilitatea ca vreunul dintre noi să știe vreodată ce se găsește acolo dispare odată cu trenul care trece în viteză pe lângă mine și mă dezechilibrează.

E dimineață devreme, mă trezește mașina de gunoi dintr-un vis lung și anevoios care probabil a durat toată noaptea și care m-a purtat din Letonia, de pe un stadion de fotbal lovit de măzăriche, într-un avion militar etanșeizat ca o navă spațială și scuturat de turbulențe, până la Tulcea, într-o cameră plină de abur, lângă o masă de călcat și o grămadă de cămăși așteptând să le vină rândul. Deși temporalitatea evenimentelor îmi apare acum ca o nebuloasă, geografia și personajele lor sunt limpezi și au sens. Te-am întâlnit pe tine și pe fii-tu în Letonia pe stadion, și nu, nu a fost o întâlnire fortuită, iar eu nu eram mulțumită de locul ales, destul de tern și neinteresant. Voi inspectați calitatea terenului de joc, urmând ca apoi să dormiți într-un campus studențesc cu saltele pe jos. Erați amândoi rași în cap ca doi pușcăriași, decizie proastă, judecând după mutrele voastre de fiecare dată când un bob de zăpadă vi se așeza, topindu-se, pe scalpurile calde. 

În avionul-navă spațială am întâlnit o fostă colegă de liceu, care-mi propunea să ne petrecem tinerețea târzie pe un vârf de munte în Elveția, într-o cabană, înconjurate de bărbați frumoși, Saint Bernarzi și sticle de coniac. I-am zis că mă gândesc. Urmând șirul deciziilor grele, ajung în camera cu abur, unde mătușa-mea îmi zice că nu pot lua decât cinci cămăși cu mine în voiaj din tot mormanul ăla, fiecare cămașă ar trebui să reprezinte o stare de spirit, care sunt deci stările de spirit care mă definesc? Îmi amintesc de voi doi și de mutrele voastre de pușcăriași în frigul nordic – clar, nu, curajul nu e o stare care mă definește. Prefer confortul unui șemineu, al unei cămăși de mătase care-mi gâdilă pielea, al unei mâini care mi se plimbă domol prin păr, lucruri simple, stabile, pe care să le abandonez uneori, de exemplu când un pușcăriaș mă invită să petrecem câteva ore sub măzăriche, pe o iarbă de un verde intens, artificial, într-o noapte nesfârșită aproape de capătul pământului. 

Contemplez imaginile expuse recent în barul din cartier pe pereții îmbrăcați în lambriu, ochii mi se opresc la vederea aerienă asupra unui câmp de roșii în toiul verii, blocată într-o ramă-hublou cu geam gros. Cadrul se pune brusc în mișcare, devzăluind un balon cu aer cald care zboară pe deasupra câmpului. Sunt în nacelă, adulmec mirosul de căldură purtat de un vânt domol. În spate, tu acționezi niște foale conectate la un încălzitor care suflă aer cald în balon. Când îți obosesc brațele, sufli cu plămânii. Ca să te motivez, te sărut pe obraz și îți mai trăg câte o palmă la fund. Pare să-ți convină întreaga situație.