Fuga

Părinții ne-au învățat să fugim. 

Era genul de fugă pe care-l practici când stai pe loc. Fugi fără să te vadă nimeni. O iei la sănătoasa în interior. 

Pentru mulți, singurul lucru pe care-l aveau în comun cu părinții era fuga. De asta nu prea putea să li se spună: mă, ce semeni cu ai tăi. 

Nu putea să-ți spună nimeni nimic, pe vremea aia. Totul era vânt și fugă.  

Pe atunci, adulții nu prea aveau ce să le spună copiilor. De la o zi la alta, totul era nesigur. Unii trăiau din noroc chior. (Am încercat de multe ori să mi-l imaginez pe ăla care a făcut norocul să chiorască. Sau poate a fost o lumină puternică care i-a luat vederea, cine știe…)

De exemplu, când era mai tânăr, bunică-miu lucra ca șofer la o fabrică de mobilă din Târgu Mureș. Îi plăcea mult laptele bătut: când pleca într-o cursă cu camionul, își cumpăra câteva sticle, să bea pe drum. Într-una din curse, în timp ce conducea, a deschis capacul uneia din sticlele alea pe care le ținea în ușa de la camion și a băut. Și ceva din laptele bătut i s-a oprit în gât. Abia a oprit camionul la marginea drumului. 

Nici nu putea să tușească. 

Nu putea respira de durere. Parcă înghițise sârmă ghimpată. Și-a dat câțiva pumni în piept. Și-a dat palme după ceafă. A coborât din camion, s-a pus în patru labe la marginea drumului. Noroc că nu l-a văzut nimeni. 

Ar fi zis că-i nebun. 

Abia mai respira. Doar pe nas. Simțea nevoia să vomite. Nici aia nu putea. Parcă simțea sânge în gură, dar nu era sigur. Saliva îi era albicioasă de la laptele ăla. Într-un final, s-a făcut roz. 

Și, stând acolo la marginea drumului, a simțit dintr-odată că poate tuși. Așa că a tușit o dată tare. Însângerată, din gât i-a țâșnit o capsă metalică, un capăt de loz în plic. S-a suit la volan, a deschis geamul și a aruncat cele trei sticle de lapte bătut în mijlocul șoselei. Zob s-au făcut. 

Dar a păstrat capsa. A oprit la următoarea benzinărie a cumpărat un loz în plic, zicându-și că ăsta o fi norocul ăla chior de care tot vorbea lumea, dar până la urmă nu l-a deschis niciodată. Nu știu dacă a uitat de el sau era felul lui de-a se răzbuna pe ce s-a întâmplat. Poate a vrut ca norocul ăla chior să orbească de-a binelea. 

După ce a murit, ani și ani mai târziu, lozul ăla a rămas tot împachetat. 

În fine. 

Înăuntru, puteai fugi de orice: de oameni, de locuri, de povești. 

Fuga era singurul lucru de care nu puteam să fugim. 

Și, pentru un motiv sau altul, am descoperit că nimeni nu putea să fugă după noi atunci când goneam în interior, cât mai departe de locul în care fuseserăm. 

Erau mulți de vârsta mea care fugeau de orice îi lega de părinții lor, de lumea lor, fugeau de istorie. 

Nu le ieșea tot timpul, dar se luptau să se deznoade în orice chip. Fugeau de cum arătau părinții, de cum vorbeau, de cum iubeau, de cum miroseau, de istoria și poveștile lor, de bolile și durerile lor. 

Fugeau de timpul în care au trăit ei.

Viața noastră era una de care, dacă nu fugeai, n-o aveai. Înțelegi ce vreau să spun? 

Numai fugind puteai să trăiești. Trebuia să scapi. Erau mulți care fugeau de amintiri. Fiecare sânge spune o poveste în timp ce curge nevăzut. Toți fugeam de puterea acestei povești care, împreună cu sângele, ne fugea și ea prin vene, nevăzută și neauzită, ca multe din poveștile lumii ăsteia.  

Geografia nu era suficient de încăpătoare să poți fugi în adevăratul sens al cuvântului sau cel puțin nu în felul în care copiii de atunci ar fi vrut să fugă de toate câte le cărau înăuntru. 

Capătul lumii nu era suficient de departe. Nu existau hărți concepute de mintea omului care să poată conține atâtea tărâmuri. 

Atunci am descoperit fuga interioară.  

Poveștile erau o fugă – eram într-un tren și trenul pleca din gară. Cărțile și filmele erau o fugă, parcă arunca cineva un cearșaf peste tine și dispăreai. Nu mi-a venit să cred când am aflat că există fugă și-n muzică.

Intram pe ușa cinematografului și simțeam că mă strecor printr-o spărtură într-o altă lume. În fiecare noapte, somnul și visele erau o fugă. Patul și perna erau o ușă. Ca și cum ți-ai fi pus capul pe o carte deschisă și te-ai fi afundat în ea. Jocurile din fața blocului erau o fugă. Fiecare zi în pădure era o fugă. Toate erau câte o lume aparte, separată, desprinsă de lumea și timpul părinților. 

Pe la 7-8 ani, te lovea dorința oarbă și de nestăpânit să descoperi și să pășești într-o altă lume decât asta în care te trezeai dimineața. Pe atunci era destul să prinzi gustul la ceva și erai gata. Așa au ajuns mulți, la noi în cartier, să fumeze sau să bea de la vârste mici și să se comporte ca niște adulți. 

Eram niște anomalii ale timpului și istoriei.  

Nevoia de altă lume era inexplicabilă. Pentru unii era în cărți, pentru unii în televizor, iar pentru alții în ecranul gigantic al cinematografului. Totul dispărea în jur, devenea transparent, și doar ce era acolo, în fața ochilor, mai exista. 

Cred că pe la 7-8 ani venea momentul când erai în stare să-ți dai seama cum stăteau lucrurile cu lumea asta și cu cei care o populau. 

Dorința asta venea peste toți. Și nu cred că doar în cazul băieților. 

Nu am vorbit cu nicio fată despre așa ceva. La vârsta aia, dacă te duceai la o fată și o întrebai lucruri din astea, zicea că ești dus cu sorcova. Dar sunt sigur că și ele aveau nevoia asta. 

Pe atunci, dacă erai copil, dorința unei alte lumi era inevitabilă. Era copleșitoare. Cred că există un cod în mintea noastră care declanșează dorința asta exact la vârsta aia. Era ca pubertatea de care îi tot auzeai pe unii vorbind. 

Umblam de nebuni prin oraș și prin alte cartiere, imaginând și căutând intrări secrete spre alte lumi. Aproape orice putea fi un indiciu. Cred că aveam în cap un fel de intrare triumfală într-o altă dimensiune, ceva ce poate exista doar în filmele cu navete, planete și mai știu eu ce prostii din alea. 

Nu știam dacă e doar o lume sau sunt mai multe. Nu știam ce fel de lume trebuia să fie și cum ar trebui ea să arate. Dar ce știam sigur era că ne doream să fie o alta. Eram pregătiți să pășim într-o altă poveste. 

Nu știu dacă ne doream o lume mai bună sau doar una diferită, dar ce ne doream mai mult decât orice era o altă poveste. 

În perioada aia, să fi fost prin ’92 sau ’93, au adus la cinematograful Dacia Memoriile unui om Invizibil. Privindu-l din întunericul sălii de cinema pe Nick Halloway, mi-am dat seama că povestea aia era atât despre el, cât și despre mine. 

În invizibilitatea lui, avea o întreagă lume la dispoziție. Problema lui era că nu voia să rămână invizibil. Mă enerva. Ăsta nu mai știa ce să facă ca să devină normal la loc. 

Acum, când mă uit în urmă, înțeleg că noi eram deja într-o altă lume, doar că nu eram în stare să ne dăm seama de asta. Noi eram noi, nu părinții noștri. La fel cum eu eram eu, și nu bolovanul ăla de Nick Halloway. 

Căram umbrele lor după noi, asta era problema. Eram ancorați cu umbrele alea care ne îngreunau. Ne trăgeau înapoi. Stăteam uneori în fața blocului și ne jucam câte un joc tâmpit, când dintr-o dată câte unul era tras brusc în jos sau într-o parte de o putere nevăzută. Faza era că mamă-sa ori tat-su erau plecați undeva, dar erau la o distanță suficientă de mică încât să-l tragă pe ăsta după ei. Parcă erau legați cu un cordon invizibil. 

Era amuzant să-l vezi pe câte unu cum cade, dar era trist, că știai de ce cade. 

Adevărul e că nu-ți spunea nimeni pe atunci: bă, tu ai viața ta, și gata. 

Noi eram deja o altă poveste, de la început, de când ne născuserăm. 

Căutarea unei alte povești era ca o spirală în care tu, copilul, te pierdeai cu totul, pentru că uitai ce e adevărat și ce e poveste. 

Dar fugeam. Fără s-o știm pe atunci, fugeam ca să nu fim trași înspre realitatea alor noștri. Am descoperit și noi că nu poți fugi de propria-ți umbră. Nici de umbra alor tăi. Iar când am descoperit fuga înăuntru, am fugit, frate! Nicio umbră nu te putea opri de la o așa fugă, oricât de lungă sau grea. 

Fuga era un stil de viață, era starea inimii. Stăteam dimineața la masă, la micul dejun, și deja începeam să fugim înăuntru. 

Fugeam de lumea părinților noștri, cu soarele lor murdar și norii ăia de metal, cu străzile ce nu duceau niciodată nicăieri, doar șerpuiau fără direcție, cu apartamentele lor mici și întunecate, ca niște compartimente de tren, cu obiceiurile și prostiile lor, cu glumele și vorbele lor de duh, cu mizeria pe care o trăgeau zilnic după ei, cu ironia și batjocura în care trăiau, ca niște pagini dintr-o carte de istorie pe care le învățaseră pe de rost și nu și le mai puteau șterge din cap, cu lenea și sudoarea lor, care amândouă miroseau urât, cu certurile și bețiile care creau despărțiri și lacrimi, care și ele miroseau urât – nu știu de ce, dar multe lucruri pe atunci miroseau a transpirație. 

O numeam fugă nu pentru că fugeam tot timpul cu picioarele, ci pentru că inima fiecăruia se grăbea să găsească o altă poveste, una nebântuită de frică și istorie. 

Fragmentul face parte din cel de-al doilea roman, încă inedit, al lui Marius Pădurean.