15 august 2025
Contrarevoluția e transmisă în direct.
Cea mai fierbinte vară din istorie. Valuri de căldură, incendii de vegetație, pene de curent. Aerul însuși pare o pedeapsă – dens, stătut, mirosind a plastic ars. Dar în studioul de televiziune – transformat acum în tribunal și mausoleu – temperatura e perfectă. Rece. Calculată.
Pe două rânduri, spate în spate, așezați cum ai alinia cuie pe o grindă, stau scriitori, jurnaliști, activiști, oameni care au crezut că adevărul are greutate. Unii plâng în tăcere, alții privesc în gol, împăcați. Câțiva poartă pe chip amprentele istoriei recente – vânătăi, tăieturi, buze crăpate –, ecouri a ceea ce s-a întâmplat înaintea emisiei. Nu e finalul dorit, dar e totuși un final previzibil.
În colțul ecranului, numărul privitorilor continuă să crească: 9M watching. Milioane cu telefoanele la încărcat, privesc de acasă, din case încuiate, orașe închise și străzi care fuseseră până ieri inundate de protestatari. Milioane ieșiseră în stradă, dar acum doar urmăresc, tăcuți, transmisiunea oficială. Revoluția s-a transformat iar în contrarevoluție sub privirile lor.
Nu sunt legați, dar ar putea fi. Tâmplele lor stau prinse între spătarele tari ale scaunelor vechi, lustruite de vremuri, îmbibate cu sudoarea altei generații, cu lacul scorojit, decrepit. Două rânduri de țeste aliniate pe un eșafod improvizat. Lemnul miroase a trecut șters, dar mai ales uitat, reluat acum ca un refren.
Gâdele este un om fără chip, un Miyamoto Musashi înarmat cu o bâtă uriașă; tichia-i aurită – coiful de la Coțofenești – strălucește sub reflectoare. Se mișcă mecanic, fără grabă. Nu există numărătoare inversă. Nu lansăm rachete în spațiu, ci doar suflete. Nu există ultime cuvinte. Doar prima lovitură. Apoi a doua.
Impactul călătorește ca o undă – un singur gest zdrobitor până la capătul rândului, urmat de un șoc în lanț, cranii plesnite de lemnul scaunelor, unul după altul, ca piesele unui joc macabru de domino. Sunetul e înfundat, greoi, de PET călcat într-un ritm bărbătesc, înverșunat, mult prea rapid ca să îl percepi la timp. Când îți dai seama ce se întâmplă, deja s-a sfârșit.
Un om de știință care a avertizat despre colapsul climatic se chircește și cade. Un romancier care a scris despre tiranie rămâne suspendat între două respirații, dar a doua nu mai vine. O femeie care și-a dedicat viața drepturilor omului închide ochii ca pentru rugăciune – dar nu i-a mai rămas niciuna.
Și apoi începe sărbătoarea. Învingătorii râd, se îmbrățișează, își toarnă șampanie în pahare cu margini de aur, ochii lor reflectând scena însângerată din platou. Epoca responsabilității s-a încheiat. Epoca puterii – pure, neîndurătoare, absolute – s-a reinstaurat.
Nu mai avem de săpat niciun alt canal Dunăre-Marea Neagră. Pădurea Katyn e în flăcări și toată planeta e o Colonie Penitenciară.
Afară, cerul fierbe și el.
Și-n casele celor care privesc, tăcerea cade ca un lințoliu. Nu o tăcere de doliu, nu de groază. Tăcerea conformismului. O tăcere în care se aud doar respirațiile atente ale celor care știu că e mai sigur să nu spună nimic.
Căldura îi va ajunge pe toți, în cele din urmă.
