Ieșirile întortocheate ale autostrăzii sunt marcate printr-o serie de sensuri giratorii în care mașinile intră și ies ordonat, ducând la destinație pasagerii care sorb din cafea și verifică telefonul la orice semafor sau mic ambuteiaj. Luni, la ora nouă dimineața, se aud inevitabile claxoane iritate, marcând trecerea unui șofer grăbit spre locul de muncă. Clădiri de birouri sticloase – martori pasivi ai evenimentelor rutiere – găzduiesc angajații în etaje mari, fără pereți, cu zeci de birouri.
Astăzi, spre deosebire de majoritatea zilelor de luni din an, frecvența claxoanelor e perceptibil mai mare. Pesemne că weekendul prelungit, mai exact, ziua de vineri care a fost sărbătoare legală, va avea consecințe și asupra noii săptămâni. Asta se întâmplă adesea. La intersecția dintre drumul național și centura orașului a fost aseară un accident despre care s-a pomenit la radio. La rândul lui, acest factor ar putea îngreuna drumul și încetini oamenii, făcându-i să accelereze ca să recupereze timp.
Mircea privește pe geam ieșirea de pe autostradă și parcarea încă aproape goală. Remarcă involuntar, fără concentrare, aceste lucruri cu care este mult prea familiar. La finalul anului, Mircea preferă să primească echivalentul în bani al zilelor de concediu rămase, de aceea, cu excepția sărbătorilor legale și a răcelilor de sezon, el este un observator aproape nelipsit din spatele geamului de la etajul trei unde se află biroul lui – un monitor, o tastatură și un mouse, o pereche de căști, câteva pixuri și creioane, o agendă, un dosar și un ceas. Majoritatea sunt noi sau au fost schimbate în ultimii ani. Ceasul, companion fidel în aceste dimineți, îl are din liceu. Ticăitul lui se camuflează în fundal, împreună cu șuierul instalației de aerisire, zumzetul ventilatoarelor de calculator și bâzâitul discret al tuburile de neon. Dacă Mircea ar fi interesat de astfel de lucruri, ar putea evalua că rolul ceasului pe birou este mai degrabă unul estetic. Pentru că intensitatea soarelui și unghiurile umbrelor pe care le proiectează, lumina lunii, a lămpilor stradale și a farurilor de mașină, împreună cu zgomotul sau liniștea traficului, îi indică ora cu o precizie care i-ar permite să se lipească fără grijă de ceas.
Acum, Mircea e singur în birou. Clădirea în care lucrează nu este una nouă, dimpotrivă. E acolo de mult timp și are doar câteva etaje. Fiecare nivel aparține unei alte firme și singurele locuri în care angajații lor se pot intersecta sunt liftul și locul de fumat de la intrare. Mircea nu mai fumează de mult. Odată ajuns în birou dimineața, nu îl părăsește până seara, după sfârșitul programului. Când s-a angajat, obișnuia să meargă cu colegii la masa de prânz, însă niciunul dintre ei nu mai lucrează acum în companie. Ba chiar a aflat că unul a murit de curând. În ultimii ani, responsabilitățile care vin la pachet cu vechimea l-au făcut să nu depășească, în relațiile cu ceilalți angajați, granița colegialității politicoase specifică multor companii.
În mâna stângă ține cana de cafea, iar cu dreapta își face loc privirii printre două lamele ale jaluzelelor. Lumina soarelui se reflectă în plafoanele mașinilor care au început să umple parcarea, în panourile publicitare și în sticla fumurie a clădirilor de birouri care se văd în zare. Nu-și dă seama de unde, dar o rază de soare îi atinge retina, orbindu-l câteva clipe. Se freacă la ochi și se așază la birou. Mișcă mouse-ul și începe să tasteze. Deschide calendarul și verifică prima ședință a zilei: un mic discurs pentru aniversarea de cincisprezece ani a companiei, ținut de el și noua șefă care l-a înlocuit la începutul anului pe fostul șef, care la rândul lui înlocuise pe altul înainte. De asemenea, își amintește, astăzi e și prima zi de muncă a unui nou angajat, un tânăr de douăzeci și doi de ani.
— Sper s-apucăm să mergem și noi la mare, spune un angajat, deschizând ușa de sticlă a biroului.
— Să mergeți, că-n curând se termină vremea bună, îi răspunde colega, salutandu-l din mers pe Mircea.
Mircea zâmbește scurt și dă din cap, apoi își afundă privirea înapoi în monitor. Tastează și mișcă din mouse. Restul colegilor intră în rafale. Zgomotul vătuit al pașilor pe mochetă marchează începutul zilei. Beau cafea, vorbesc, își verifică calendarele. Câteva capete se întorc și salută când intră șefa. Mircea și-a pus căștile pe urechi și nu mai aude nimic. Tastează și mișcă din mouse, formele luminii emanate de ecran reflectând acțiunea mâinilor lui. Săptămâna trecută, pe lângă ziua liberă, fusese și o alarmă de incendiu. Alarma, falsă în opinia lui Mircea, s-a declanșat automat și au fost chemați pompierii. Ceva a ars în cuptorul cu microunde de la etajul doi. Nu au putut să intre înapoi în clădire pentru câteva ore, iar acum Mircea are impresia că nu doar el, ci și colegii lui sunt în urmă cu munca și trebuie să compenseze. Printr-o simplă privire la softul pe care îl folosesc să creeze, să documenteze și să urmărească progresul sarcinilor, sub formă de tichete, și în funcție de ziua din săptămână, ora din zi, plus eventualele concedii, Mircea e capabil să-și dea seama dacă sunt sau nu în urmă.
Coloana cu tichete neîncepute e puțin cam mare, iar cea cu tichete în curs de dezvoltare cam mică, iar asta îl face să ridice aproape insesizabil privirea către colegii lui. Coloana cu tichete completate are o mărime satisfăcătoare, dar mici semne de exclamație roșii lipite ca niște abțibilduri virtuale în colțul tichetelor arată că, deși completate, cineva undeva a identificat o problemă cu acel tichet. Asta înseamnă cel puțin o revizuire sau cel mult refacerea de la zero a tichetului respectiv de către persoana căreia i s-a alocat. Un mic cerc din colțul din stânga jos al tichetului indică – sub forma unei poze circulare cu diametru de jumătate de centimetru – persoana în cauză. Poza, de cele mai multe ori, e un desen, un animal, un peisaj, nu fața lor, dar chiar de-ar fi fost, la acea dimensiune, e imposibil să distingi trăsăturile care-l diferențiază pe unul de altul. Mircea a învățat să asocieze aceste mici imagini cu colegii lui, iar când vede tichetele în curs de dezvoltare sau semnele de exclamare pe cele completate, știe cine trebuie să se ocupe de rezolvarea lor. Clar, sunt în urmă cu munca.
Nu este de nemaivăzut ca o ședință să fie întârziată cu cinci minute pentru a aștepta pe toată lumea, dar să aștepți un angajat în prima lui zi de muncă, își spune Mircea, e cel puțin sâcâitor. În sala de ședințe, însă, nimeni nu pare să remarce. Așteaptă răbdători.
— Astăzi nu celebrăm doar ziua companiei, spune șefa, mai avem un eveniment important.
Mircea strâmbă din nas și ridică privirea.
— Este și aniversarea în companie a lui Mircea.
Care face ochii mari. Colegii încep să aplaude. Se ridică în picioare și zâmbește, vizibil surprins. I-a scăpat detaliul. Ceva nespecific lui. El nu uită niciodată lucruri legate de muncă.
În aplauzele aproape stinse ale colegilor, ușa sălii de ședințe se deschide și intră un tânăr cu părul lung și ciufulit. Îmbrăcat în blugi și o cămașă scoasă din pantaloni, cu un rucsac în spate și cearcăne la ochi, se scuză cu un gest imprecis al mâinii și își coordonează stângaci membrele până la cel mai apropiat scaun liber. Se așază și soarbe o gură de cafea dintr-un pahar mare de carton.
— În aceeași notă veselă vi-l prezint și pe… Mircea, noul nostru coleg. Sau poate să-i spunem Mircea Mic.
Sala chicotește, dar Mircea Mic nu înțelege exact de ce. Se ridică stânjenit în picioare și salută la fel de imprecis cu mâna, apoi se așează repede la loc. Își masează tâmplele, parcă vrând să scape de o durere de cap.
— Mircea se alătură departamentului de logistică pe o poziție de junior. Bine ai venit la noi, Mircea!
Ședința continuă și pe peretele din spatele șefei se derulează slide-uri dintr-o prezentare care detaliază amănunțit ce a mers bine, ce ar putea fi îmbunătățit și care sunt planurile companiei. Angajații aplaudă când șefa predă ștafeta lui Mircea care, în calitate de membru senior al echipei, prezintă realizările diferitelor departamente. Pe ultimul slide, Mircea explică unde vede el compania peste cinci ani. În exact cinci ani, va fi din nou aniversarea lui în companie. Astăzi însă a uitat acest detaliu.
Angajații părăsesc sala de ședință și se dispersează în biroul mare. Șefa merge la ea în birou, al ei fiind separat de restul. Mircea Mic vorbește cu o colegă, explicând parcă de ce a întârziat. Colega râde, râde și el. După câteva momente scoate un pachet de țigări din buzunar și face un semn către ușă. Își iau amândoi cafelele și ies.
Mircea e la biroul lui cu căștile pe urechi și privirea în monitor. Cu coada ochiului, îi vede pe geam pe Mircea Mic și Maria, fumând și bând cafea. Deschide tichetele. Mircea Mic nu are tichete. Maria are câteva, dar este la zi. Ar trebui să i se creeze câteva tichete și noului Mircea, dar nu e responsabilitatea lui. De fapt, chiar Maria trebuie să se ocupe de asta. Poate despre asta vorbesc la țigară. Maria râde și varsă puțină cafea, Mircea Mic explică ceva gesticulând. Mircea are capul îndreptat spre monitor, dar privirea lui e pe geam, urmărindu-i pe cei doi. Maria scoate telefonul din buzunar, îl privește și dă din cap. Mircea Mic își mai aprinde o țigară. Mircea face ochii mici, privindu-l printre jaluzele.
— Vino puțin, te rog, se aude vocea șefei în spatele lui.
Mircea tresare puțin. Se ridică și merge în biroul ei. După câteva momente se întoarce, se așază la birou și începe să tasteze, să miște din mouse până la amiază.
La pauza de prânz biroul mereu se golește. Mircea își încălzește conținutul unei caserole la cuptorul cu microunde din bucătăria mică. Deși nu i s-a întâmplat niciodată, verifică să nu fi lăsat tacâmul de metal în caserolă înainte s-o introducă. Nu are nevoie de încă o alarmă de incendiu. Ia caserola cu mâncare și merge la biroul lui, unde mănâncă în timp ce citește niște știri. Termină de mâncat, își spală caserola, o pune la uscat și își face o cafea pe care o bea aproape dintr-o înghițitură. Merge înapoi la birou.
Pe geam vede câțiva colegi care se întorc de la masă. Îl vede și pe Mircea Mic care se oprește, împreună cu alți colegi, la țigară. Se ridică de la birou și-i privește pe geam, printre jaluzele. Sunt cinci colegi. Nu poate fi sigur, dar pachetul de țigări a lui Mircea Mic pare să fie galben auriu. Se așează înapoi la birou și lasă capul pe spate. Privește fix la un tub de neon și devine conștient de sunetul aproape imperceptibil pe care îl scoate. Închide ochii, și-i freacă, apoi aruncă o privire la ceilalți colegi din cameră care muncesc. Se uită la dulapiorul de sub biroul lui. Deschide toate sertarele pe rând și cotrobăie printre hârtii și dosare. La fundul celui de jos găsește un pachet de țigări auriu și o brichetă. Ia bricheta și aproape o aprinde, dar se oprește, evitând astfel să facă un zgomot care ar putea atrage asupra lui privirile curioase ale colegilor. Privește ceasul de pe birou și, parcă surprins de propria-i trândăvie, își pune căștile pe urechi și începe să tasteze agitat.
Pe peretele de lângă biroul șefei e un poster care ilustrează o serie de exerciții care pot fi practicate în birou, pentru a destinde mușchii spatelui și ai gâtului. Mircea le știe pe de rost și o dată pe zi se ridică de pe scaun și face câteva. După care se așează și le face și pe cele care pot fi făcute stând jos. Astăzi durerea de spate îl sâcâie mai tare, așa că le face acum pentru a doua oară. Stând jos, își rotește gâtul în partea dreaptă, împingând bărbia cu pumnul mâinii stângi. Îl vede pe Mircea Mic stând la birou cu Maria și privind-o cum face ceva pe calculator. Își rotește gâtul în partea stângă, împingând bărbia cu pumnul drept. Vede pe geam lumina soarelui care începe să se retragă în spatele clădirilor. Își rotește gâtul în partea dreaptă. Îi vede pe Mircea Mic și Maria cum se ridică de la birou. Își rotește gâtul în partea stângă și se gândește că ziua e aproape gata și totuși mai sunt atâtea de făcut. Rotește gâtul în partea dreaptă și vede cum ușa de la intrare se închide. Puțin distras de zgomot, aruncă o privire în birou. Se uită către biroul șefei care e izolată de pereți de sticlă cu jaluzele lungi coborâte. I se pare că jaluzelele se mișcă puțin. Vede posterul cu exerciții și-și reia seria. Își rotește gâtul în partea stângă, împingându-și bărbia cu pumnul mâinii drepte. Pe geam îi vede pe Mircea Mic și Maria, fumând o țigară.
Mircea deschide tichetele și verifică dacă s-a creat vreunul și pentru Mircea Mic. Nimic. Creează un tichet nou, pe care i-l alocă lui, ceva rudimentar destinat în general noilor angajați pentru a se învață cu diferitele platforme virtuale cu care lucrează compania. O privire de ansamblu la toate tichetele îi dezvăluie că astăzi nu s-a făcut vreun progres semnificativ. Maria n-a făcut aproape nimic. Se ridică în picioare și-i scrutează pe cei doi, despărțind cu degetele două jaluzele. Părul lung a lui Mircea Mic joacă în vânt, iar lumina soarelui la apus îi dă o nuanță roșcată. Mircea Mic își stinge țigara. Maria scoate din buzunar cartela de acces în birou. Mircea Mic pare să întrebe ceva. Deodată amândoi se uită pe geam, în direcția lui Mircea, care se sperie, își retrage repede degetele dintre jaluzele și se așază pe scaun. Își pune căștile pe urechi, mișcă puțin mouse-ul și privește către monitor, fără să tasteze. Jaluzelele se mișcă discret.
Mircea vede cu coada ochiului cum Maria și Mircea Mic intră în birou. Cei doi se îndreaptă spre biroul lui. Mircea tastează cu un elan muncitoresc specific oamenilor care lucrează la ceva de mult timp, neîntrerupt, astfel încât toate curg de la sine. Când cei doi ajung în dreptul lui, Mircea pare mai puțin un simplu angajat, și mai mult o punte de legătură cu un plan transcendent al realității, posedat de niveluri neatinse de cunoaștere și concentrare, înșirând în documentul deschis pe monitor taine nebănuite de colegi. Ceva tipic pentru Mircea. Maria îl atinge ușor pe umăr, iar el ridică ochii din monitor, parcă proaspăt trezit dintr-o meditație. Citește în privirea Mariei un dram de bănuială neconfirmată.
— Hei, Mircea. Mircea are nevoie de o cartelă de acces și nu știam exact pe cine să întrebăm. Ai tu idee?
Mircea o privește pe fată și îl vede și pe Mircea Mic la câțiva pași în spatele ei aruncând niște privi stângace. Mirosul de fum de țigară adus de cei doi îi izbește nările. Se gândește la țigările lui din sertar. Le pusese acolo în ziua în care s-a lăsat de fumat, în urmă cu mulți ani. Obișnuia să fumeze cu colegii în fața clădirii, la petreceri, în baruri și cafenele. Fuma o țigară dimineața la cafea și una după masa de prânz sau după sex. Fuma într-un părculeț de la marginea orașului. Uneori fuma când era stresat. Acum munca nu-l mai stresa, iar în afară de asta eliminase cu succes multe alte surse de stres din viață. E mai sănătos acum, dar îmbătrânise într-un anumit fel care nu avea legătură cu anii.
Ridicându-se de pe scaun, realizează însă că anii jucau de asemenea un rol. Una dintre vertebrele lui a decis să lovească din plin nervul sciatic, trimițând un impuls dureros din zona lombară până în mijlocul tălpii. Nervii străbat corpul ca niște fluvii cu râuri adiacente, ca niște magistrale cu străduțe, bulevarde și sensuri giratorii. Mircea scapă ca singur indiciu al acestei dureri un pas șchiopătat, după care își redresează mersul și se îndreaptă către biroul șefei. Jaluzelele trase pe interior oferă geamului de la biroul șefei proprietăți de reflexie. Mircea se privește mergând. Își privește corpul și i se pare că are umerii înguști și bazinul lat. Își privește părul rar din creștetul capului. Mersul i se pare robotic. Are impresia că pășește strâmb cu piciorul drept. Aproape se oprește să privească mai atent, dar îi vede în reflexie pe Mircea Mic și Maria care îl privesc din spate. Lasă privirea în jos, bate la ușă și intră în biroul șefei. Salută și întreabă de o cartelă de acces pentru Mircea Mic
— Auzi, cum ți se pare Mircea? întreabă șefa. Îl văd cam apatic, cam leneș. A întârziat dimineață și e prima lui zi. Din două în două ore e afară la țigară și stă câte cinșpe minute.
Mircea dă din cap și nu spune nimic.
— I s-a dat vreo ceva de făcut azi? Are vreun tichet alocat?
— I-am făcut un tichet, dar încă nu e completat.
— Uite care-i treaba. Noi încă n-am semnat contractul cu el. A venit la interviu, a fost OK, și am zis să-l chem azi să văd cum se integrează în colectiv, cum muncește. Nu știu de ce, dar mă așteptam să fie ca tine, muncitor, harnic, să-și dea silința. Poate din cauza numelui.
Mircea se uită la șefa lui și nu spune nimic. Complimentele din partea șefilor sunt foarte rare, în mare parte pentru că sunt subînțelese. Știe că e un angajat bun, iar asta se reflectă în poziția și salariul lui. Cu toate astea, când le primește, Mircea e recunoscător și puțin măgulit. E frumos să știi că ți se apreciază munca. Acum însă fața lui nu trădează nicio emoție.
— Știi, tu când te-ai angajat, aveai aproape aceeași vârstă ca el. Poate nici tu nu erai la fel de productiv pe vremea aia, dar ai devenit, și asta contează. Spune-mi, crezi că ăsta mic are același potențial? Altfel nu i-aș semna contractul. Am primit și directive să mai tăiem din costuri, ar fi numai bine.
Mircea e puțin surprins. Nu spune nimic.
— Nu trebuie să-mi zici acum, zi-mi până mâine dimineață. Și cu cartela aia de acces zi-i că rezolvăm altă dată.
Mircea iese din biroul șefei și se așază la biroul lui. Îi spune Mariei că o să rezolve cu cartela într-o altă zi. Unii colegi deja își împachetează lucrurile și se pregătesc de plecare. Mircea mișcă mouse-ul și se uită la monitorul aprins. După câteva minute, biroul se golește aproape complet. Șefa îi face un semn cu mâna când pleacă. Mircea vede cu coada ochiului, pe geam, mai mulți colegi care stau la țigară. Se uită la tichete și încearcă să-și dea seama dacă s-a mai făcut vreun progres. Deschide unul și citește descrierea. O citește de câteva ori. Se uită la colegii care fumează afară, la Mircea Mic ascultând un coleg care povestește ceva și trage din țigară. Închide calculatorul din câteva clickuri abile. Își împachetează lucrurile și pleacă din birou. Din lift, un coleg îl vede apropiindu-se și-l așteaptă, blocând ușa cu piciorul. Îi mulțumește și coboară amândoi.
— Ți-ai rezolvat tichetul? se aude un glas de afară și un mic chicot se stârnește, dar se oprește îndată ce Mircea apare de după colț și trece pe lângă locul de fumat.
Colegii îl salută politicos și el salută înapoi. Merge la mașina lui, se urcă, pornește motorul și pleacă.
Deși e luni, Mircea nu merge direct acasă. Iese printr-un sens giratoriu și merge pe un bulevard, apoi pe o străduță adiacentă, până când ajunge în dreptul unui părculeț gol, aproape de marginea orașului. Parchează mașina și coboară. Merge și se așază pe o bancă. Privește copacii, băncile și aleile, îndepărtând un strat de praf de pe amintirile estompate. Afară e aproape întuneric și în lumina felinarelor îl încearcă un sentiment de familiaritate primitoare și se lasă cuprins de amintirea unui moment când posibilitățile păreau infinite și nimic nu era sigur. O dulce incertitudine.
Scoate telefonul și deschide tichetele. Îl verifică pe al lui Mircea Mic. Tichetul e completat. Îi trimite un mesaj șefei: „Nu-i semna contractul.” Scoate din buzunar un pachet de țigări auriu și o brichetă. Se lasă pe spate și își aprinde o țigară. Se gândește la ziua de mâine, la Mircea Mic, și la viitorul său încă incert.
