În depărtare, norii se destramă până la pământ, spintecați de‑a curmezișul de fulgere. Pare că supraviețuitorii de acolo își primesc, în sfârșit, viața înapoi.
Sirina se sprijină în coate, cu omoplații lipiți de un platan. N‑a mai văzut vreodată rețeaua neuronală a cerului. Deasupra ei, cerul e senin. Coroanele copacilor zgârie fața bolnavă a lunii, care seamănă cu fețele multor oameni din Saad. Cine oare locuiește acolo sus, pe fața ciuruită de pojar? Cine oare stă la fel ca ea și se uită la Pământ? Poate de‑asta se simte urmărită?
Nu tresare când aude mieunatul unei cucuvele, apoi chițăitul din frunziș. Natura funcționează după aceleași reguli.
Picături de rouă îi bocăne în ceafă, apoi i se preling pe șira spinării și i se adună la noadă într‑o broboană umflată. Răsuflarea albicioasă a pământului învăluie ierburile, tufișurile și trunchiurile copacilor. De n‑ar mai suge pământul apa. De s‑ar umple lumea, ca un bazin. Ar porni prin apa adâncă și întunecată, ar lăsa‑o să‑i desfacă pulpele, și‑ar deschide și închide coapsele până ar simți arsuri în piept.
Dar nu se mai poate întoarce în Saad.
— Cine‑i acolo?
Bineînțeles că nu primește răspuns. Însă foșnetul se oprește. Desprinde o piatră și țâșnește‑n picioare în același timp, de parcă s‑ar fi propulsat în apă. Mușchiul umed i se turtește sub tălpi și‑i umple spațiile dintre degete. Un cărăbuș i s‑a încurcat în firele blonde de pe picior.
— Poți să ieși. Te‑am văzut.
Niciun foșnet. Nici mieunat, nici chițăit.
— Te ascunzi degeaba, n‑auzi?
Sirina pufnește. Își bagă degetul într‑o nară, apoi în cealaltă, își curăță unghia pe mușchiul de pe trunchi, întrebându‑se oare cui îi va oferi un mic‑dejun bogat. Își ridică rochia și face din picioare, cum făcea mai demult, pe când trăia în apă, apoi se șterge cu o frunză păroasă de brusture. Își leagă sfoara la mijloc. Își trece palmele peste față, își dă pe spate părul lung, rozaliu.
A găsit fragi, mure, ciuperci bune de mâncat, miere sălbatică – de fapt, un urs a fost cel care a găsit stupul, Sirina doar a așteptat să plece –, a vânat iepuri și veverițe când foamea a fost prea mare. Monștrii se descurcă în sălbăticie.
— E, stai acolo atunci.
Cărăbușul i‑a ajuns în spatele genunchiului, unde pielea e mai subțire, ca somnul în sălbăticie. Sirina își scutură piciorul, azvârlind cărăbușul ca pe un vis urât, apoi se întoarce spre trunchiul platanului. Trebuie să scape de rochia asta din pânză de sac. Stratul de mușchi de pe pământ se umflă și coboară sub platan, în șuieratul vântului. Se culcă pe spate, legănată de răsuflarea pădurii.
Crengile copacilor încep de la o înălțime de vreo trei‑patru oameni. Până la ele, scoarța trunchiului e străbătută de cute verticale, adânci. Urmele lăsate de ghearele zgripțuroaicelor.
Nu s‑a luminat încă, dar păsările deja cântă. Zgripțuroaicele dau rotocoale în aer, țipând pe deasupra pădurii. Cărarea se pierde printre trunchiurile butucănoase, dar în ochii Sirinei se oglindește o siluetă.
După cum își strânge cu disperare traista la piept, trebuie să fie un om.
Animalul pufnea ca un tigru, legănându‑și umerii pe deasupra lăstărișului. Pașii lui șopteau prin stratul de frunze râncede. După ce‑a coborât panta până la albia pârâului, și‑a depărtat labele din față pe pietrișul albit, și‑a aplecat capul teșit și a lipăit de câteva ori. Firicelul de apă s‑a oprit câteva clipe, apoi și‑a reluat fără vlagă coborârea. Pe trunchiul animalului se ondulau dungile moștenite de la mama lui, mai închise decât restul blănii, de nuanța lutului umed. În soare, avea culoarea moștenită de la tatăl lui, a pâinii rumenite în vatră. Animalul și‑a scuturat botul și a pufnit iar. De la mama lui mai moștenise și plăcerea de a înota, pentru că leilor nu le place apa, dar nu mai dăduse de mult peste vreun ochi de apă.
Zeci de lăstuni gâlgâiau delicat deasupra lui, tăiau aerul în cercuri, apoi se întorceau la găurile săpate în lutul malului. Aterizau prinzându‑se cu ghearele de buza cuibului, băgau insecta într‑unul din ciocurile care se căscau flămânde, apoi se întorceau la vânătoare – totul în mai puțin de o secundă. Puiul hrănit se întorcea cu coada spre ieșire, își scotea fundul afară din cuib și elibera o punguță albă, care se spărgea pe pietrele uscate.
Păsările nu vor rămâne niciodată fără aer.
Și pot face pui.
Cerul rămânea cenușiu între coroanele stejarilor. Animalul și‑a închis ochii și a oftat. Mai târziu, în lumina soarelui, cea care dă lucrurilor înapoi culoarea, ochii lui vor fi două bile de rășină.
Pădurea l‑a ademenit cu miros de plante răscolite. Pământ gras. Ciuperci zdrobite. Animalul a făcut două salturi și a ajuns sus, pe mal. Și‑a scuturat capul fără coamă, s‑a ridicat pe labele din spate și s‑a înălțat pe un trunchi, râcâindu‑i scoarța. Și‑a tocit ghearele câteva clipe. Pielea de pe burtă îi tremura de plăcere. Botul îi ajungea la primele crengi.
Frunze și crenguțe zdrobite de pași, apoi un fluierat prelung. Animalul a coborât leneș de pe trunchiul fagului și s‑a uitat în direcția din care venea omul. I‑a pufnit în întâmpinare. Omul i‑a răspuns și el pufnind. Avea o cămașă de cânepă desfăcută la gât, prinsă la mijloc cu un brâu jerpelit, nădragi largi, tot cenușii, și opinci făcute din scoarță de copac. O traistă pusă de‑a curmezișul pieptului i se tot lovea de șold. Când a ajuns lângă animal, l‑a scărpinat între urechi și pe ceafă, apoi s‑a sprijinit în cot pe grumazul lui.
— Cred că trebuie s‑o luăm încolo, peste apă. O să‑mi umplu și plosca, mai aveam o gură doar, și aia stătută.
Țăranul a vrut să‑și dea jos cușma, să‑i arate direcția, apoi și‑a amintit de noaptea trecută. Și‑a trecut palma peste părul încâlcit, lung până la umeri, pe urmă peste mustața neagră, și a scos din traistă plosca din piele de oaie.
— Hai.
Își pierduse cușma pe moșia armașului, când se împiedicase în creierii nopții de cine știe ce i‑o fi ieșit în cale, că lucru curat nu putea fi. Se rostogolise în țărână și p‑ormă o luase la sănătoasa, pentru că armașul dăduse drumul la câini, după ce strigase să‑l auză toată moșia: „Dragomireeee! Te omooor!” Dup‑aia s‑a gândit că poate s‑o fi împiedicat chiar de animalul ăsta. Acum, cu el alăturea, nu‑l mai prindea nici armașul, nici domnitorul. Musai să nu‑l piardă și să stea numai în preajma lui. Sigur i‑l trimisese Domnul.
Boierilor nu le place să piardă suflete. Ce dacă au puhoi de rumâni care să le muncească pământul. Nu rabdă gândul să le scape vreun suflet de sub talpă, să se bucure de libertate. Boierii știu că libertatea nu se ia cu mâna.
Libertatea, la fel ca dreptatea, se ia cu punga.
Din lutul cerului țâșnește un corb. Perechea lui îl ajunge din urmă, își pleacă o aripă și se rostogolește în aer, croncănind. Cu capul în jos, se prind de gheare amândoi și fac piruete ca un singur corp – o ființă ancestrală, o singură vietate, care sfredelește aerul până la înălțimea unde ajung mirosurile pământului. Acolo, ființa se desface în două.
Ceva umed i se lipește de ceafă. Să nu fie iar o scârboșenie de‑aia, se gândește Sirina, pentru că acum două zile ieșise dintr‑o mlaștină cu lipitori pe pulpe și în spatele genunchilor. Și le‑a smuls și, cu pârâiașe de sânge pe picioare, a urcat în pădure, căutând să stea departe de cărările bătătorite – lucru cam greu de făcut de când oamenii începuseră să se retragă în munți.
Nu, de data asta nu e o lipitoare. E ceva rece și cald deopotrivă. De fapt, e o adiere caldă care vine din ceva rece. Asta e: ceva îi răsuflă în ceafă. Sirina se întoarce încet și dă cu ochii de botul lung de câine al unui viezure. Pădurea tresare la cârâitul unei gaițe. Viezurele stă nemișcat, cu fața ca o bucată din roata norocului: două fâșii negre despărțite de una albă. Se uită la Sirina și se gândește dacă poate risca. Și iată că riscă: își așteaptă puii.
Sirina îi urmărește pe toți trei trecând chiar pe lângă ea, scărmănând plapuma de frunze.
Adormise greu, tunetele și fulgerele se potoliseră abia spre dimineață. Se simțea ca după o noapte în club. Când te arunci în pat, fără să te mai schimbi.
S‑a ridicat din patul pădurii, și‑a trecut palmele prin părul blond, lung în creștet și tuns periuță pe la tâmple. Toate zgomotele pădurii îi făceau plăcere acum. La stânga, la câțiva copaci distanță, era tipa ciudată, cu păr roz și ochi galbeni, pe care începuse s‑o urmărească din clipa în care o văzuse ieșind fără nicio zgârietură dintr‑un pâlc de mărăcini.
Degeaba se uitase cu taică‑su la Bear Grylls. În fața sălbăticiei, uiți tot. Ca atunci când ești scos la tablă. După generații și generații de oameni care nu mai duc lipsă de nimic, instinctul de supraviețuire e profund adormit.
La dreapta, unde pădurea începe să coboare, în scorbura unui copac pe care nu știa să‑l numească, pentru că nu cunoștea decât platanii de pe strada lui, dormea tipul cu animalul uriaș, o combinație între tigru și leu. Și‑a scos repede telefonul din blugi, să caute numele animalului, că‑i stătea pe vârful limbii, apoi l‑a aruncat în frunze, nervos. Ieri, toată ziua, ascultase muzică la căști cât umblase prin pădure și rămăsese fără baterie. Tigon? Ligru? Animalul pe care‑l văzuse el era, cu siguranță, o felină uriașă. Îl mai văzuse râcâind cu ghearele scoarța unui copac, stând pe labele din spate. Parcă ligrul e cea mai mare felină din lume. Tatăl e leu, mama, tigroaică.
Se pare că toți mergeau în aceeași direcție.
Îi era greu să păstreze o anumită distanță și față de unul și față de celălalt. Nu i se părea chiar o problemă să fie descoperit, doar că mai avea nevoie de timp să‑i studieze, să mai afle lucruri despre ei și despre locul în care se trezise, ca să‑și găsească un mecanism de apărare. Sau de adaptare. Telefonul nu‑i era de niciun folos. Chiar și cu baterie, sigur n‑ar fi avut internet în pădurea asta de pe vremea dinozaurilor.
De unde avea țăranul un ligru? Primul exemplar fusese descoperit prin India, în secolul al XIX‑lea. Acum, încrucișările astea se mai făceau doar în captivitate, pentru că în sălbăticie habitatele celor două specii nu se mai suprapun. Nu așa zicea ChatGPT?
Când se auzise strigat la poartă, Nova își scosese căștile din urechi, le făcuse ghem și le băgase în buzunar, cu tot cu telefon, apoi ieșise din casă, în tricou și blugi trei sferturi. Maică‑sii nu‑i plăcea de Erik, așa că se duceau la blocuri, de obicei.
Aleea care despărțea blocurile de casa lui zăcea în beznă. Oamenii de la case făcuseră multe sesizări la primărie, dar degeaba, nu venise nimeni să pună acolo măcar un stâlp de iluminat. Aleea asta era ca o ruptură în tricou, atunci când sari gardul și tivul ți se agață într‑un cui. Sau cum îți crapă la subraț când joci baschet.
O ruptură în textura lumii.
La fel simțeau și oamenii de la blocuri. Pe timp de noapte, dacă unul dintre ai tăi avea nevoie de ceva de la magazin, te uitai după el pe geam și sperai că a ajuns cu bine la strada principală, pe Matei Basarab. Că este încă în același spațiu și timp cu tine. Era periculos și dacă plecai cu mașina.
În fine, stând pe treptele unui bloc, Nova și Erik au mâncat semințe și au râs toată seara. Erik a fumat vreo cinci țigări, lăsându‑și din când în când capul pe umărul lui Nova. De fiecare dată l‑a întrebat dacă vrea și el una. Și, de fiecare dată, Nova i‑a spus că nu, apoi i‑a adulmecat părul lung, gândindu‑se ce să‑i mai spună. Vorbiseră, ca de obicei, despre serialul Vikingii. În fiecare seară se uitau amândoi la câteva episoade, pe care le discutau în ziua următoare. Și amândoi credeau că serialul nu mai era deloc la fel după moartea lui Ragnar, dar că nu puteai să renunți la el, era ceva ce încă te ținea.
— Lagertha?
Erik i‑a dat un ghiont și a început să râdă. Doar stabiliseră că Lagertha arăta mult mai bine decât Aslaug, care mai era și super cringe și o mincinoasă, dă‑o‑n pula mea, Nova. Erik își împletea cozi și le prindea în creștetul capului, de unde pornea apoi o coadă blondă, bogată și ciufulită. Se și machia cu negru la ochi, exact ca Lagertha, femeia războinică, prima și adevărata soție a legendarului Ragnar Lothbrok, care se creștinase pentru ca poporul lui să primească pământ în Anglia. Și care îi făcuse unui iarl vulturul însângerat, pentru că‑i atacase orașul, Kattegat. Adică îi despicase spatele și‑i scosese plămânii, ca să‑i fluture pe spate ca aripile. Pe viu!
Doar la piept Erik nu semăna cu Lagertha.
Nova nu avea părul lung, să‑l împletească în cozi ca Ragnar în tinerețe, nici nu‑i venea să se radă complet în cap, ca regele viking după ce o luase razna, așa că alesese calea de mijloc. Se răsese pe margini și‑și lăsase părul mai lung în creștet, ca Bjorn în tinerețe, singurul copil supraviețuitor al lui Ragnar și al Lagerthei.
Și apoi ce se întâmplase? Stătuseră până pe la 11, când ieșise un vecin și le spusese să plece fiecare la scara lui. Oare nu mersese cu Erik până la poartă, ca de obicei, pe Radu Vărzaru Armașu? Tatăl lui Radu ăsta avusese o grădină de verze pe la Ploiești. Radu omorâse mulți oameni și‑i ascunsese prin gunoaie, ori le tăiase urechile și nasul și‑i plimbase așa pe străzile orașului. Și băgase râcă între Matei Basarab, Vasile Lupu și Rákóczi, spunându‑le minciuni. Nova se amuza adesea gândindu‑se că nici după moarte, nici după sute de ani, Matei Basarab nu scăpase de Radu Vărzaru Armașu: Vărzaru cădea perpendicular pe Basarab.
Dar, dacă ar fi mers cu Erik până la poartă, sigur și‑ar fi amintit. Pentru că, de fiecare dată era așa: Erik își ridica bărbia, Nova mai rupea o fâșie de scoarță de platan și, până la urmă, se întorcea brusc cu spatele și mormăia peste umăr: „Ne vedem mâine.” În câțiva pași nervoși, ajungea acasă.
Fără niciun sărut, dar cu buzunarul plin.
Dar, de data asta, simțea că se întâmplase ceva.
Poate îl sărutase Erik?
S‑a visat iar înotând. Dar nu într‑un lac, ci într‑un șuvoi de apă tulbure și groasă, care umpluse strada până sus, la buza gardurilor de lemn. Chiar a simțit în vis mirosul de viață stătută. S‑a bucurat de el, a tulburat nămolul unsuros cu degetele de la picioare și a simțit viața prelingându‑i‑se pe piele. Vietăți minuscule, ce străbat cu piciorușele o distanță pe care oamenii o fac dintr‑un oftat. A înotat în josul străzii, uitându‑se direct în case, pentru că toate aveau ușa dată de perete, până când a ajuns la un fel de baraj. O fundătură. Părul ei roz‑murdar adunase crenguțe și cocoloașe negre de resturi organice. S‑a ridicat pe gard, pentru că avea picioare și‑n vis – de mulți ani nu‑și mai visa coada – și s‑a uitat dincolo. Iar dincolo de plaja de ciment crăpat a văzut marea. Albastră, verde și înspumată. Și nu putea să ajungă la ea, pentru că‑i tot ieșeau în cale broaște țestoase. Se opreau în fața ei și o priveau cu ochi mari și rotunzi. Ba una i s‑a și urcat cu lăbuțele din față pe picioare – mai avea să dea din coadă. De fiecare dată, Sirina se apleca să le mângâie. Toate broaștele aveau o aură, dar nu erau holograme. Puteai să le mângâi, să le auzi, să le miroși, doar că nu erau reale. Și aveau niște ochi atât de umani, încât, atunci când le priveai, te așteptai să‑ți vorbească. Arătau ca animalele sălbatice pe care le văzuse până atunci în Pădurea Adormită din apropierea Saadului: veneau din realitatea virtuală.
Spre mare se îndreptase din curiozitate. Apa nu‑i vorbise, nu o chemase, și nici Sirina nu încercase să‑i transmită cât de dor îi era de ea. Între ele două nu avusese loc niciun fel de comunicare. Poate că nici marea nu fusese reală.
Poate că singurele viețuitoare reale erau păsările.
Fiara toarce, pufnind în palma lui Dragomir, care o mângâie din creștet până la mustăți, cu privirea pierdută în lăstăriș. De nu s‑ar fi întâlnit cu muierea asta de pe altă lume – de unde să vie? Francia? Țarigrad? – și cu băiatul mut, ar fi ieșit de mult din pădure. Acum stă iar cu frica în vine că‑l ajunge din urmă armașul. Poate că l‑ar apăra vietatea asta, dar la câți să ție piept și ea? Cinci oameni, zece? Când armașul, se știe, vine cu toți ai lui după tine, ca la vreo cincizeci de suflete, așa. Iar rumânul care a rămas în urmă, la curte, îl lovește pe fugar cu și mai multă ură. De ciudă că n‑a putut și el să fugă, ori de supărare că nici ăsta nu a reușit să scape. Iar el, Dragomir, la pământul altuia nu se mai întoarce. Decât în bucăți.
Și mai trebuie să‑și împartă și mâncarea cu ei. Bine, nu cu muierea, a văzut el că se descurcă singură, dispare printre copaci și se întoarce cu zmeură în sân sau cu o veveriță, două la cingătoare. Nici ea nu prea vorbește, dar măcar i‑a zis că a plecat din Saad și că n‑are o țintă. Nu știe el pe unde să fie târgul ăsta, Saad. Se poate să fi fugit și ea de la vreun boier. Ce suflet mai umblă fără țintă în lume, dacă nu rumânul fugar? A doamnă nu arată. Și mucea să fie tot rumân fugit? Are gâtul prea subțire și umerii plăpânzi. E ca un pui de curcă. Lui Dragomir îi venea să‑i îndese pe gât dumicați de cartof copt, păcat că n‑avea și niște boabe de piper în desagă, ca să‑l întărească, să nu se prinză boală de el.
Nova strănută în cot, cum l‑a învățat mama de mic, să nu transmită virusuri, și mai ia o bucată de cartof copt. Rece și cleios, dar ce poți să mai ceri în situația asta? Își bagă mâna în buzunarul hanoracului. Fâșiile de scoarță de platan se simt ca niște chipsuri între degete și chiar foșnesc ca ele, dar sigur n‑au gust de paprik, aroma preferată a lui Erik.
Sirina jupoaie, cu mâna goală, o veveriță. A învățat să facă asta cu spatele întors la oameni. Toți rămân fermecați de ghearele ei lungi și verzui, ca ale broaștelor țestoase uriașe. Spintecă burta animalului, îi scoate mațele cu unghia de la degetul mic, apoi înfige corpul plăpând într‑o țepușă și se așază lângă foc. Îl perpelește doar un pic, de ochii oamenilor, pentru că ea l‑ar mânca și crud, cum obișnuia să facă demult, pe când trăia cu mama și tatăl ei vitreg pe fundul Mării.
Dragomir rupe din coltucul de brânză pe care i‑l băgase în traistă Rodica. Ține brânza sleită în mână, se gândește la fată și parcă simte ceva rău la inimă, nu știe să spună cam ce‑ar fi, de zici că e iarăși legat. N‑are cum s‑o mai vază vreodată. El o să‑ncerce, că așa i‑a promis fetii, că se‑ntoarce după ea, să‑i rupă și ei lanțurile. Dar el nici nu și‑a făcut un rost încă. Ce rost, mama mă‑sii, că nici măcar n‑a scăpat de armaș și de potera lui.
Dar o să scape și o să se ducă s‑o ia, să‑și facă viața împreună. Așa i‑a promis. Să facă copii mulți, cu păr negru ca al ei, nu spălăcit ca al lui, de la atâta muncă la câmp. Și cu buze groase ca ale lui, buze făcute pentru pupat libertatea. Și cu ochii ei de alună, cu miez auriu. I‑a fost rușine să se uite în ochii ei când s‑a lăsat peste ea în grajd, mormăindu‑i în scobitura umărului. I‑a fost rușine să se uite și când i‑a făgăduit că o să se întoarcă după ea.
Dragomir rămâne cu bucățica de brânză în aer.
Și dacă s‑ar duce la curtea domnului?
Dacă i‑ar spune domnului ce face armașul pe pământul lui?
E posibil să nu știe domnul, nu?
Mestecă încet dumicatul și își mângâie mustața lungă cu latul cuțitului. Fiara sparge în dinți o sălbăticiune pe care a prins‑o într‑un tufiș. Viezure ori vulpe, n‑a apucat să vază Dragomir.
Sigur că e posibil. Unde s‑a auzit să știe stăpânul tot ce face slugile. Știa oare armașul ce făcea el cu Rodica în grajd?
Eee, da. De primul copil lepădat nu s‑a aflat nici acum, după doi ani. Numai el și Rodica știe unde l‑a pus la odihnă veșnică. Acolo i‑a dus și pe următorii trei. Doar n‑o să aducă pe lume copii în sclavie. A înțeles și Rodica prea bine.
O să se ducă la curtea domnului. O să‑i povestească tot. Despre bătăi, schingiuiri, omoruri, violuri, lepădări de copii, despre tot ce‑a auzit și‑a văzut acolo. O să ceară îndurare.
Dar o să‑l creadă domnul?
Dragomir mai taie o bucățică de brânză sleită și o culege cu buzele de pe lama cuțitului.
Dar doamna lui? Măcar ea să‑l crează. A auzit ce suflet bun și cinstit are. N‑are cum să n‑o‑nmoaie poveștile astea pe doamna Elina.
Apoi o să‑și facă un rost.
Și pe urmă, călare, mândru, cu oameni în spate, o să se‑napoieze la armaș, ca să‑și ia muierea.
Fragment din povestirea cu același nume.
