Tratat lusitan de descompunere

Dacă în 1969 Mario Vargas Llosa surprindea lumea literară cu apariția capodoperei Conversație la Catedrală, iată că, paisprezece ani mai târziu, în 1983, vine rândul portughezului António Lobo Antunes să‑i dea replica, de pe malul celălalt al Atlanticului, cu romanul Fado Alexandrino, o simfonie a dezvrăjirii și a îngropării tuturor iluziilor, un concert de cameră cu cinci instrumente dezacordate, întrucât cinci sunt personajele care fac și desfac scheletul acestui roman‑leviatan.

Despre ele și relațiile lor cu lumea ficțională, în sens restrâns, și cu trecutul istoric raportat la cel personal, în sens larg, va fi vorba în cele ce urmează. După ce Revoluția Garoafelor ia sfârșit, atingându‑și scopul, cinci prieteni, foști militari, se întâlnesc într‑un bar și stau la povești. Căpitanul Mendes, soldatul Abílio, locotenent‑colonelul Artur, ofițerul de transmisiuni Celestino și sublocotenentul Jorge sunt afectați de războiul colonial din Mozambic în care au luptat (The horror! The horror!, cum șoptește Colonelul Kurtz în Apocalypse Now), conștientizând că‑și poartă sindromul de stres post‑traumatic ca pe o decorație prinsă la piept.

– Ai văzut ochii morților, căpitane? întrebă ofțerul de transmisiuni, răsturnând cu mâneca o cutie de scobitori. Nu reflectă nimic, prietene, sunt becuri arse, globuri de sticlă incapabile să emită cel mai mic firicel de lumină: imaginați‑vă cum e să devii brusc așa, rigid, cu capul culcat pe spate, cu mâinile încrucișate pe piept, cu o batistă pe moacă, ca mobilele acoperite pe timpul verii. Nu știu cum e cu alții, dar dacă încep să mă gândesc la asta, dau în droguri.

Odată cu alcoolul din pahare, prin venele celor cinci protagoniști se prelinge războiul, parazitându‑le mintea și amintirile, iar degradarea lor morală se răsfrânge asupra personajelor și evenimentelor din jur: violuri, prostituție, povești de dragoste ratate, visuri îngropate, ocazii lovite cu piciorul și făcute țăndări. Într‑un cuvânt, acel fatum de care vorbeau latinii și care a dat naștere la fado, cântecul de jale devenit simbol național pentru portughezi. Jalea aceasta e prezentă atât la nivel stilistic și discursiv, Fado Alexandrino fiind impregnat de tușe mizerabiliste & naturaliste, cât și la nivelul structurii, aspect pe care vreau să‑l detaliez.

În timp ce Mario Vargas Llosa inovează în Conversație la Catedrală alternând concis & sintetic două planuri temporale printr‑o singură linie de dialog, Lobo Antunes face un pas mai departe: în romanul său, continuumul spațiu‑timp suferă multiple fracturi și leziuni cerebrale, în așa fel încât devine de‑a dreptul schizoid. De exemplu, într‑un singur schimb de replici alternează vocile celor cinci tovarăși de pahar (nivelul unu al multi‑stratificării), apoi vocile personajelor evocate în dialogul respectiv (soții, amante, concubine, părinți, unchi, mătuși, menajere – nivelul doi al multi‑stratificării) și, în plus, odată cu aceste voci, alternează timpul și spațiul în care are loc dialogul dintre cei cinci protagoniști (prezentul narativ) cu timpul și spațiul în care trăiesc personajele evocate în dialog (trecutul narativ sau nivelul trei al multi‑stratificării).

Deși, la prima vedere, pare ceva imposibil de citit – un soi de Finnegans Wake în portugheză –, Fado Alexandrino are, paradoxal, un ritm și o curgere interioară care nu seamănă cu a niciunui alt roman. Ceea ce se datorează, în primul rând, stilului hipnotic și intoxicant al lui Lobo Antunes. Simți, la fiecare pagină, materia densă și apăsătoare a degradării personajelor și a orașului care îi adăpostește, Lisabona, ba mai mult, de la un punct încolo, simți fiecare paragraf ca pe o injecție cu mercur, dar continui să citești, în ciuda intoxicației, în ciuda otrăvii care îți umblă prin sânge și creier fără restricții de circulație. Ești precum Bardamu al lui Céline, îți propui să călătorești până la capătul nopții ca să contempli răsăritul sau, dimpotrivă, ca să constați că până și lumina răsăritului se descompune și cade asemenea tencuielii de pe pereții scorojiți ai caselor.

Ofițerul de transmisiuni coti la dreapta, apoi la stânga pe aleile ca varicele din Bairro Alto, cu anevrismele străzilor, cu edemele scărilor, în timp ce pensionarii, acolo sus, pluteau cu pălăriile și cravatele lor, pe deasupra jgheaburilor și peste cornișele acoperișurilor. Care sunt pensionarii, se întrebă el, și care sunt porumbeii dacă toți se hrănesc cu firimiturile vântului?

Plăcerea maladivă a lecturii nu ar fi fost posibilă fără excepționala traducere a Cristinei Dăscălescu Dordea și a lui Dinu Flămând, care, pentru efortul lor extraordinar, merită toată recunoștința cititorilor români. 

În prefață, Dinu Flămând descrie Fado Alexandrino ca pe o anti‑epopee, o parodie în cheie tragicomică a Lusiadei lui Camões. Pentru că, în esență, războiul nu are nimic eroic și înălțător – orice război degradează și descompune, iar la întoarcerea acasă, chiar și în iubita Portugalie, nu mai vezi în plăcile de azulejos seninul cerurilor de primăvară, ci greața din paharele de Vinho Verde, în care încerci zadarnic să‑ți îneci amarul.