Mi‑am terminat treaba mai repede
Inteligența artificială le permite unor angajați să frece menta pe șestache – până se prind șefii lor de șmen. Cam așa aș traduce un titlu recent din Business Insider: AI is letting some workers quietly slack off – until their bosses catch on. Abordare asta nu e un caz izolat, ci e reprezentativă pentru o atitudine răspândită în epoca noastră. Revoluția tehnologică e în plină desfășurare și încă nu ne‑am actualizat nici sistemul de valori, nici etica muncii în așa fel încât să alegem conștient cum gestionăm noile resurse.
Unul din simptomele acestui climat de incertitudine etică este fenomenul controversat de „utilizare tacită a inteligenței artificiale” (silent use of AI). Euronews estimează că 50% dintre oamenii cu job‑uri de birou care folosesc IA în activitatea profesională simt că ar fi incomod să recunoască acest lucru față de managerul lor. În modelul cultural actual, avem tendința să presupunem că un angajat „moral” care ajunge mai repede la finalul volumului obișnuit de muncă își va asuma sarcini suplimentare până când pontează cele 8 ore de muncă productivă din contract.
Acești utilizatori taciți de IA resimt o ambiguitate morală. Pe de‑o parte, utilizarea inteligenței artificiale e suficient de utilă încât să poată fi justificată din punct de vedere pragmatic. Pe de altă parte, încă nu e clar cine are legitimitatea de a‑și însuși valoarea adăugată pe care o generează IA.
În civilizația noastră, norma culturală implicită (the cultural default) stigmatizează sau cel puțin chestionează moral angajatul care decide să păstreze pentru sine valoarea adăugată pe care o produce cu ajutorul inteligenței artificiale, în presupusul detriment al angajatorului. Mai exact, dacă tu ești mai productiv și îți termini treaba mai repede, îți rămâne niște timp. Și, cum zice antreprenorul stereotipic din filmele hollywoodiene, timpul înseamnă bani. Sau, dacă nu‑ți aduce bani, cu siguranță timpul este o resursă de care te poți folosi. Deci apare un surplus și trebuie să decizi ce faci cu el: cine are dreptul moral să beneficieze de pe urma lui?
O distribuire echitabilă
Felul în care istoria va cristaliza norma culturală și ideile noastre – ca civilizație – despre echitatea în distribuirea valorii adăugate produse de IA va fi rezultatul unei negocieri. Explicit sau implicit, fiecare angajat își negociază, în limitele puterii lui, condițiile de muncă, rolul, nivelul de încărcare cu sarcini de lucru, timpul liber și salariul. Tendința culturală la nivel macro se va cristaliza probabil ca o sumă a acestor mici negocieri individuale, cărora li se vor adăuga acțiuni socio‑politice mai agregate, inițiate de ONG‑uri, sindicate, comunități care se coordonează pe Reddit etc. Ipotetic, cu ajutorul inteligenței artificiale, putem ajunge într‑un viitor în care 1.000 de oameni supereficienți și dedicați muncesc cu „normă întreagă” (oricum ar evolua noțiunea asta), iar restul umanității… șomează. La polul opus, am putea ajunge într‑un viitor în care toți lucrăm 2 ore pe zi, iar în rest jucăm volei și scriem poezii.
Teoretic vorbind, putem dezbate și negocia oricare dintre aceste două scenarii sau variante ale lor. Doar că noi, ca civilizație, încă nu am început să dezbatem explicit și asumat tema asta. Ce rezultat ne dorim? Ce considerăm că e „cinstit”? Ce e echitabil? Într‑un fel, acest articol poate fi citit și ca un manifest sau o invitație la a ne gândi fiecare la ce poziție vrem să ne asumăm, la cum anume sperăm să ne renegociem rolul economic și social.
E o dezbatere filozofică nouă și ciudată. Unii vor dori să folosească timpul câștigat ca să stea cu prietenii și familia sau ca să‑și cultive un hobby. Dar poate alții vor dori să folosească IA ca să îndeplinească sarcini suplimentare la job, să crească în grad, să câștige mai mulți bani sau pur și simplu să obțină recunoaștere din partea colegilor. Unele motivații din lista asta par mai nobile, altele mai egoiste – percepția asupra lor variază și în funcție de sensibilitatea fiecăruia. Dar presupunerea mea e că ar fi ideal pentru umanitate ca motivațiile oamenilor să acopere tot acest spectru.
Indiferent de opțiunea fiecăruia, ce contează e să facem o alegere conștientă și asumată. Altfel vom avansa din pură inerție culturală. Și de ce sper să nu ne bazăm doar pe inerția culturală? Pentru că ar genera un rezultat nepractic, inechitabil și – poate cel mai enervant pentru mine – impropriu pentru noile condiții societale.
Proprietatea intelectuală
E impropriu să ne raportăm la proprietatea intelectuală așa cum o făceam în lumea bunurilor materiale. Civilizația umană are deja un istoric în care am trecut prin mai multe revoluții tehnologice, automatizari și eficientizari ale forței de muncă. În lumea bunurilor materiale, era de la sine înțeles că proprietarul fabricii (aka „industriașul”) are dreptul să dețină și să fructifice toată valoarea adăugată care rezultă din procesul de fabricație, pentru că el era cel care facilita procesul de producție – punea la dispoziție materia primă, aparatura industriala, recruta și coordona angajații.
Dar în lumea digitală lucrurile s‑au schimbat, structura dreptului la proprietate nu mai e la fel de liniară. IA deja este un serviciu destul de larg răspândit. Angajatul are puterea de a‑și asigura în mod independent accesul la unelte cu inteligență artificială. Poate să își gândească singur un proces mai eficient și să livreze valoare într‑un mod mult mai autonom decât în alte epoci.
În plus, digitalizarea deschide opțiuni fezabile de lucru asincron. Adică prezența fizică și mentală într‑un anume interval orar e din ce în ce mai rar necesară. Poți oricând să programezi procese în avans, să îți coordonezi majoritatea acțiunilor cu ale colegilor prin simplă planificare, deci nu mai e nevoie să ne bazăm la fel de mult pe metoda statului de veghe și a reacției de moment într‑un spațiu fizic comun. Angajatorul nu mai închiriază timpul unui angajat, ci mai degrabă rezultatul final – rezolvarea unei anume probleme.
Costurile negocierii
Negocierea de care e vorba aici e făcută încă și mai dificilă de faptul că, în prezent, piața locurilor de muncă este foarte înclinată în favoarea angajatorilor. Acest val de automatizare coincide și cu o epocă foarte instabilă politic și economic. Rezultatul e că devine obiectiv dificil să îți găsești un loc de muncă. Oamenii sunt nevoiți să facă anumite compromisuri pentru a rămâne competitivi.
Probabil pentru mulți dintre noi preocuparea mentală prioritară e cum putem să ne remarcăm ca angajați cât mai valoroși. Deci e important să punctăm și următorul lucru: nu mereu avem posibilitatea ca, la locul de muncă, să purtăm negocierea de pe poziții echilibrate. De aceea uneori e nevoie ca dezbaterea să aibă loc în alte contexte – artistice, sociale, politice –, pentru ca mai apoi ideile novatoare să se propage și în cultura noastră profesională.
Iar cu ocazia asta e util să ne reamintim că trebuie oricum să existe un echilibru și în distribuirea beneficiilor: de cele mai multe ori, este nu doar practic, ci și perfect legitim ca și angajatorii să beneficieze de eficiența oferită de IA pentru a rămâne competitivi pe piață. Nu trebuie să fie mereu un joc de sumă nulă – ideal e să găsim dinamici reciproc avantajoase între angajat și angajator.
Doar că, în istoria foarte recentă, acea parte a balanței care reprezintă interesele angajatorilor pare mai bine asigurată de status quo. Poate și pentru că e mai clar – e aproape auto‑evident – ce își poate dori un angajator de la IA, anume eficiență și profituri tot mai mari. În schimb, ca angajați, încă trebuie să ne gândim ce ar însemna pentru noi un rezultat dezirabil. Iar pentru o evoluție mai echitabilă a civilizației noastre, e util să începem cât mai repede o discuția conștientă și asumată de ambele părți.
