Terapie sau fotografie? De cea de-a doua m-am apucat acum 6-7 ani: m-a ațâțat prietenul meu cel mai bun, el făcând asta de multă vreme. Și s-a lipit de mine. Fără artiști în familie care să mă inițieze sau în a căror umbră să stau, am văzut mediul ăsta ca pe un vehicul către noul meu eu. Vechiul eu, dedicat muncii, trecut prin terapie, avea nevoie de ceva să umple timpul liber și, pentru ca mi-a fost la îndemână, am ales fotografia.
Îmi place să înțeleg cum funcționează lucrurile, să le observ ca să le cunosc. Așa că am luat fotografia ca pe o bună ocazie de-a observa și ca pe un motiv de-a ieși pe stradă să privesc în jur. Treptat, mi-am dat seama că nu mă bucurasem suficient de ce poate oferi cotidianul ca subiect.
Așa am devenit pasionat de fotografia stradală, care mi-a dezvăluit lucruri noi despre mine: și bune, și rele. Dar nu fotografia în sine m-a ajutat să mă cunosc mai bine, cât interacțiunile pe care le-am avut cu oamenii mulțumită noii mele pasiuni.
Ca fotograf, vreau să fiu un observator neobservat. Îmi doresc să rămân invizibil. Pentru că prezența mea vizibilă face ca momentul să dispară. Totuși, să trag cadre fără să fiu văzut rămâne un țel neatins mai des decât mi-aș dori.
Și, pentru că nimănui nu-i place un scurtmetraj terminat în coadă de pește, să închei cu un răspuns la întrebarea din deschidere: amândouă.
