Astăzi, în sfânta zi de Marți, la fel de sfântă ca Joia și Duminica, să mulțumim nu Domnului, ci Doamnei, adică Evoluției, că ne‑a dat Creierul, adevărata minune a lumii, întrucât făra El n‑am fi avut nici măcar conceptul de „lume”. De aceea, să nu precupețim niciun strop de trudă în încercarea de a‑L cunoaște, căci, după cum drept mărturisește Profetul Sapolsky, tot ce avem de făcut în a noastră scurtă viață pe Pământ e să ne cunoaștem Creierul – și cu cât Îi vom desluși mai bine tainele, cu atât vom fi mai împăcați în cugetul nostru.
Așa, și cum stăteam azi la cafea și mă uitam pe geam la copacul care s‑a uscat pentru c‑a fost asfaltat de jur împrejur pentru o parcare complet nenecesară, Creierul a prins glas în craniul meu și, ca de obicei, a grăit în așa fel încât m‑a făcut să cred că nu El vorbește, ci „eu”:
Am o idee. Mă rog, am sute! Și nu‑s ale „mele”, sunt ale Creierului meu. Vorba vine, al „meu”… Creierul care scrie aici e doar o mică parte dintr‑un continuum evolutiv căruia‑i zicem îndeobște viață. Ea e compusă din toate entitățile organice care interacționează (mai mult sau mai puțin complex) cu mediul, de la bacterii până la balene, trecând prin Creierul care a fost înregistrat în 1981 la primărie sub numele de Laurențiu Dulman.
Aparent, „eu” administrez activitatea „mea” neuronală, dar realitatea e că ce am ajuns să numesc „eu” nu‑i decât un fel de martor la ce se întâmplă în Creier. Unii vorbesc chiar de o „iluzie a sinelui”, în sensul că nu avem în cap un decident independent care cârmește liber Creierul spre un gând sau altul. De fapt, Creierul își vede de treaba lui neuronală, dar, ca să funcționeze, are nevoie de iluzia asta pe care și‑o construiește singur. Pe scurt, „eu” sunt iluzia de sine a Creierului din corpul ăsta care tastează – iar Eu (fără ghilimele & cu majusculă) sunt, de fapt, Creierul care scrie aici prin corpul pe care‑l coordonez.
Iar cu ideile, după experiența „mea”, procesul se desfășoară cam așa: acuma n‑am o idee, după care – zbang! – am una, dar habar n‑am de unde a venit, că „eu” sigur n‑am făcut‑o, ea vine gata formată de Creier – „eu” doar sunt martor la ea și o consemnez, ca acuma. Și „mie”‑mi plac rău ideile, care‑s combinații între conceptele forjate de‑a lungul vieții de rețelele neuronale, într‑o interacțiune complexă cu ce am (avut) în jur, mediul fiind fundamental în configurarea Creierului – de pildă, Eu, Creierul care scrie aici, a avut parte la viața lui de multă Târgoviște și mult București, dar și de 9 luni la Salamanca plus 2 luni la Oșlo (una vara, una iarna), la care se adaugă tot felul de lucruri văzute în preumblări (mai ales cu trenul) prin Republică. Convingerea „mea” e că Creierul are numai de câștigat dacă umblă mult, cu precădere pe jos, și prin locuri cât mai variate, ideal și din alte țări: în felul ăsta, dobândește experiențe foarte diverse, absolut necesare formării de idei (noi).
În plus, ca să‑„mi” vină idei complexe de la Creier, consum zi de zi chestii disparate, de la cărți, TikTok & muzică la conversații cu străini, filme & peisaje, ca să aibă Creierul ce combina, iar la final „eu” să fiu spectator la ce‑mi trimite El pe scena îngustă a conștiinței. Pentru că, la fel ca la teatru, n‑am acces la culisele biologice ale activității Lui, dar nici nu mă interesează: „eu” vreau să văd doar Spectacolul. Pentru că „eu” sunt doar o secreție a Creierului, El fiind mult mai complex și, totodată, cel care „îmi” conferă identiate ca individ uman.
Acuma, c‑am lămurit cum stau lucrurile, putem să renunțăm la ghilimele lui „eu” pentru că da, eu și Creierul care tastează aici suntem una, dar e drept și că suntem foarte diferiți: El e mult mai mare și mai complex decât eul Lui (pentru că al Lui e eul). Iar eu am acces doar la ce‑mi dă El, nu c‑ar fi zgârcit sau că i‑ar plăcea să se ascundă, ci e vorba pur & simplu de constrângeri structurale – eul e față de Creier ca filmul față de ansamblul producției și postproducției unui film.
Mă gândesc, de pildă, la Generalul lui Buster Keaton: nu putem avea acces direct, nemediat, la producția & postproducția filmului, adică nu (mai) avem cum să fim prezenți nici la filmări, nici la procesul de developare și montaj. Unde mai pui că toți cei implicați direct în facerea lui deja sunt oale & ulcele, deci nu mai putem sta de vorbă cu ei.
Desigur, putem citi memoriile lor (dacă și le‑au scris) ori alte relatări de epocă despre facerea filmului. Păstrând analogia, textele astea sunt corespondentul studiilor neurologice de azi: studiile nu ne oferă capacitatea de-a fi martori direcți la procesele neurologice, adică să simțim cum e să fii un neuron, cum e să fii în pielea (adică în mielina) lui sau cum e să fii o sinapsă, tot așa cum n‑o să trăim niciodată experiența interioară a unui liliac, chiar dacă am ști tot despre structura lui neuronală – pur și simplu pentru că suntem oameni, nu lilieci: avem Creier de Homo Sapiens, nu de lilliac. Tot așa, nici relatările despre Generalul n‑o să ne transporte fizic lângă Buster Keaton în timp ce‑l filma.
Dar studiile neurologice – care, slavă Athenei, sunt puzderie! – ne ajută să înțelegem care ne sunt mecanismele neuronale. Adică să ne facem o imagine despre ele, imaginea fiind marele instrument de lucru al Creierului. Ne putem face o imagine și despre cum trebuie să fi fost producția & postproducția Generalului. Și nu, n‑am ales întâmplător o analogice cinematografică. Pentru că filmul e una dintre cele mai iscusite născociri evolutive ale Creierului omenesc. „Hai să ne facem tehnologie după chipul și asemănarea Noastră!”, își vor fi zis în adâncurile lor neuronale Creierele marilor frați, Auguste & Louis Lumière, la finele secolului 19. „Ca să putem privi imagini făcute de Noi și cu ochii biologici, nu doar cu metaforicii ochii ai minții.” Și au construit camera de filmat, care generează imagini în mișcare pe durate lungi, ceea ce Creierului îi e greu să facă înăuntrul Său, pentru că se ia mereu cu altele, cu treburi mai presante pentru buna Lui funcționare.
Pe scurt, Creierul e ansamblul fizic de neuroni care generează eul, adică o proiecție de sine informațională de care Creierul are nevoie ca să funcționeze în starea de veghe – pentru că noaptea eul se stinge. În timp ce Creierul continuă să lucreze: El nu‑și oprește funcționarea nicio clipă cât suntem vii. Așa că, tehnic vorbind, nu eu am un Creier, ci Creierul are un eu.
Așa, de unde‑am pornit? Da, că am o idee. Adică mi‑a venit una. Mă rog, nu mai știu care, dar mi‑a venit alta: în câteva zile, Anselm de Canterbury va susține un număr de stand‑up medieval întru amuzamentul Școlii din Parcul Titan, tema numărului fiind argumentul suprem pentru existența Domnului – anume că dacă născocește Creierul o entitate perfectă numită Domnul, ea trebuie să și existe în realitate. Prevăd că se va râde în hohote!
Să ne închinăm, așadar, Creierului și să aducem laudă activității Sale neuronale, căci ale Lui sunt și eul, și mintea, și ceea ce numim îndeobște „suflet”.
Apropo, Eu, Creierul, am scris toate astea. Pentru că Eu (cu majuscule & fără ghilimele) cu asta mă ocup: mă gândesc pe Mine însumi. Și lumea, în general. Pe care tot Eu, Creierul, o construiesc zi de zi aici, la Mine în sinapse.
Iar filozofia care mă așază în centrul ei se numește, firește, „creierism”.
Amin!
