Găinile lui Jim, Peter Marshall, 2007, 135 min.
Jim (interpretat magistral de Leo Herspasher) este un mecanic auto din Oakland aflat într-o relația tot mai tensionată cu orașul. Scena de început ni-l înfățișează pe Jim ajungând acasă, unde i se fărâmă robinetul. Peste câteva minute, ni se aduce la cunoștință că în bloc există un vecin care folosește compulsiv nu doar bormașina, ci și flexul, aflăm apoi că toate pisicile în călduri ale orașului trec prin fața ferestrei lui exact când somnul îi e mai dulce. Toate astea îl conduc către o cădere nervoasă violentă manifestată prin spargerea veselei, precum și prin „eviscerarea” canapelei de piele – mândria casei. Cade într-o stare catatonică din care iese abia după trei zile și hotărăște imediat să părăsească orașul. Nu-și ia la revedere de la prieteni, de la colegii de serviciu sau de la proprietarul căruia îi datora ultimele patru chirii.
Cu micile lui economii, își construiește o mică fermă, unde se apucă să crească găini. Nu există alte animale în viața lui, ca să nu mai vorbim de femei – doar găini. Dragostea lui nemarginită, precum și hormonii de creștere fac ca găinile lui Jim să dobândească dimensiuni aproape umane. Mai mult, cu timpul, păsările încep să înțeleagă engleza & să preia anumite atribuțiuni gospodărești. Jim pare mai mult decât fericit, uită de orașul tentacular și în fiecare dimineață se trezește exclamând: Et in Arcadia ego! Finalul filmului înfățișează următoarea scena: Jim stă pe canapea alături de două găini, discutând pe marginea Super Bowl-ului.
Recunoştinţă, Eidur Memelojic, 2018, 16 min.
Filmul este un omagiu adus generozității. Cu toții știm că multe pelicule încep cu formule de genul: „filmul nu ar fi putut apărea fără aportul etc.” sau „îi mulțumesc soției mele, Sophie, pentru că mi-a suportat istericalele din timpul filmărilor”. Ei bine, Memelojic reușește să acorde acestui adaos pasabil un rol proeminent. Practic, din cele 16 minute ale scurtmetrajului, 14 cuprind mulțumiri, dedicații, formule de politețe lăbărțate, cvasiepopeice, adresate unor persoane, entității, obiecte de mobilier, ba chiar și unor zeități mesopotamiene de ultranișă. Celelalte două minute sunt acoperite de o scenă de urmărire a unei furgonete cu lapte. Furgoneta este condusă de legenda vie a cinematografiei albaneze, Kastriot Lenjani, figura lui fiind recognoscibilă la o curbă.
Visul Estrellei, Armando Capdevilla, 1996, 72 min.
Un film despre o fată care în loc să se apuce de o meserie, să caute un soț cu care să facă doi-trei copii sau măcar să adopte un căţel sau o pisică, stă toată ziua la fereastră și visează cai verzi pe calcanul clădirii de vizavi. Părinţii încercă s-o scoată din starea vegetativă cu ajutorul unei joarde, iar profesorii o amenință cu repetenția, însă Estrella pare imună la tot ce vine dinspre real. Pelicula a fost calificată drept „un fiasco impecabil’’ (David Thirck) sau „un astfel de film face ca torturile mediavele să pară parc de distracții” (Celestine Bergamo). De-a lungul întregului film, observăm proliferarea unui sentimentalism rânced capabil să ucidă răbdarea celui mai mansuet spectator. Scene redundante, dialoguri care l-ar fi putut face să roșească și pe Gâgă. În timp ce actorii parazitează traume de mucava, spectatorul mai haladit poate decela o uriașă contrabandă cu lacrimi de crocodil de pluş special concepută pentru casnicele sensibile cu bichon. Actrița principală, Marcella Orsini, se ridică la valoarea filmului.
Agapa bucălaților, Viktor Filippov, 1976, 86 min.
Este replica sovietică a filmului lui Marco Ferreri, Marea crăpelniță, și a fost realizat la inițiativa unor nomenclaturiști cinefili din Uniunea Sovietică. Aceștia au dorit să arate nu doar că în URSS se putea benchetui la fel de bine ca în Occident, dar și că luxura era la îndemâna oricărui proletar. Filmul înfățișează cum 3 siderurgiști din Vladivostok, însoțiți de consoartele lor, se întâlnesc pentru a sărbători noaptea de trecerea de la un an la altul.
Tovarășul Bodnarcenko, siderurgist fruntaș, interpretează rolul unui om al muncii, adică sobru, agramat și pompos, care își ia foarte în serios rolul de amfitrion. Petrecerea începe în seara de 31 decembrie 1974 și se termină pe 7 ianuarie 1975, în acest interval festiv consumându-se 2 butoiașe de icre de Manciuria, 6 știuci de Blagoveşcensk, 2,5 kilograme de mistreț de Celeabinsk, murături de Krasnodar, 26 de porții de stroganoff de vită, 16 porții de pilaf uzbec, 5 rulade de găină, 3 oale de borș pentru dregere, toate stropite din belșug cu vodka, vișinată și șampanie. La finalul turnirului gastronomic, cei șase stahanoviști ai digestiei încep să fredoneze Internaționala, dar din cauza mahmurelii nu reușesc să articuleze decât primele două versuri: Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii / Voi, osândiţi la foame, sus!
