Versuri din testament
Singurătatea: trebuie să fii foarte puternic
ca să iubești singurătatea; îți trebuie picioare zdravene
și o rezistență ieșită din comun; trebuie să nu riști
o răceală, o gripă sau o durere‑n gât; nu trebuie să te temi
de hoți ori de‑asasini; dacă trebuie să mergi
o‑ntreagă după‑masă sau poate o‑ntreagă seară
trebuie s‑o poți face făr‑a băga de seamă; n‑ai unde să te‑așezi;
mai ales iarna; cu vântul care suflă peste iarba udă,
cu bolovanii presărați printre gunoaie, uzi și noroiați;
n‑ai parte de nicio alinare, de asta poți fi sigur,
decât de‑a ști că dinainte ai o‑ntreagă zi și‑o noapte
fără de‑ndatoriri sau îngrădiri de orice fel.
Sexul e un pretext. Oricâte‑ar fi‑ntâlnirile ocazionale
– și sunt destule, chiar și iarna, pe străzile pustii în vânt
printre gunoaiele întinse de‑a lungul blocurilor
la margine de‑oraș – sunt doar momente de singurătate;
cu cât mai cald și viu e trupul gingaș
ce unge cu sămânța‑i și‑apoi pleacă,
cu‑atât mai rece și mortuară e‑n jur pustia desfătare;
ea, doar, ți‑aduce bucurie, ca o miraculoasă adiere,
nu inocentul zâmbet nici tulburea silire
a celui care apoi îndată pleacă; poartă cu sine o tinerețe
uriaș de tânără: lucru neomenesc
pentru că nu lasă urme, sau, mai exact, lasă doar una,
mereu aceeași în orice anotimp.
Băiatul aflat la prima‑ndrăgostire
nu‑i altceva decât fecunditatea lumii.
Cu el odată sosește atuncea lumea; apare și dispare
ca formă în mișcare. Și toate‑n jur rămân intacte
iar tu poți colinda prin tot orașul, pe el nu‑l mai găsești;
fapta s‑a petrecut, e rit de o repeți. Singurătatea
deci devine și mai mare când o mulțime‑ntreagă
își așteaptă rândul: numărul disparițiilor sporește într‑adevăr –
căci a pleca înseamnă a fugi – și următoru‑l presează,
ca o îndatorire, pe cel prezent, jertfă de‑adus voinței de moarte.
Însă oboseala, îmbătrânind, începe să‑și spună cuvântul,
îndeosebi când ora cinei tocmai a trecut,
iar pentru tine nu s‑a schimbat nimic; aproape‑ți vine‑atunci
să urli sau să plângi; și‑ar fi enorm de n‑ar fi simpla oboseală
și poate‑un pic de foame. Enorm, pentru că asta‑ar însemna
că dorul de singurătate‑al tău nu‑și va afla‑mplinire
și‑atunci ce oare te așteaptă, când ce nu e crezut singurătate
este singurătatea cea adevărată, cea pe care n‑o poți accepta?
Nu e pe lume cină, prânz sau altă bucurie
să valoreze cât mersul fără țel pe străzile sărace
unde‑i nevoie să fii puternic și nefericit, frate cu câinii.
Privilegiul de a gândi
Ah, să te aduni în tine, să gândești!
Să‑ți spui, uite, acum gândesc – stând
așezat la geamul familiar.
Pot să gândesc! Asta îmi arde ochii, chipul,
dinspre izlazurile din Piazza Vittorio,
dimineața, mizer și lipicios
mirosul de cărbune mortifică
nesațul simțurilor: o durere cruntă
apasă inima, atât de vie iarăși.
Un animal înveșmântat în om – copil
trimis să bântuie prin lume singur,
în palton, cu‑o sută de lire‑n buzunar,
eroic și ridicol, mă duc și eu
la slujbă, ca să viețuiesc… Poet, e‑adevărat,
dar uite‑mă acum în trenul ăsta
jalnic de încărcat cu angajați,
parcă în glumă, alb de oboseală,
uite‑mă cum îmi asud salariul,
demnitatea falsei mele tinereți,
mizerie de care cu lăuntrică‑umilință
și‑asprime‑ostentativă mă feresc…
Însă gândesc! Gândesc în colțul meu,
în gând stau cufundat tot drumul de juma
de oră de la San Lorenzo la Capannelle,
și de la Capannelle la aeroport,
infinite variante căutând
pentru un singur vers, doar un crâmpei de vers.
Ce dimineață minunată! Cu nici o alta
asemeni! Iată acum fire de ceață
străvezie, neștiutoare între zidurile
apeductului, cu‑a lui puzderie
de căsuțe mici ca niște cuști,
și drumuri risipite la‑ntâmplare, părăsite,
bătute doar de oamenii aceia amărâți.
Și‑acuma răbufnirile de soare, pe pajiști
printre grote și cariere, cu tușe verzi
întinse de un Corot zgârcit; și‑acum
răsuflete de‑aur pe pista unde, superbe
crupe cafenii, aleargă caii călăriți de băietani
ce și mai tineri par, și n‑au habar
câtă lumină e pe lume‑n jurul lor.
Balada mamelor
Mă întreb ce fel de mame ați avut.
Dacă acuma v‑ar vedea muncind
într‑o lume lor necunoscută,
prinși într‑o necontenită goană,
cu vieți atât de diferite de‑ale lor,
cu ce ochi v‑ar privi?
De‑ar fi acolo, în timp ce voi vă scrieți
fițuicile, conformiști și prețioși,
sau le trimiteți pe la redactori dispuși
la orice compromis, v‑ar recunoaște oare?
Mame lașe, cu o străveche teamă
întipărită pe chip, ca o boală
ce le deformează trăsăturile într‑o paloare
tulbure, le‑nstrăinează de inimă,
le‑ncremenește în vechiul refuz moral.
Mame lașe, sărmane, cu grijă
ca fiii lor să‑nvețe lașitatea
de a cere un post, de a fi practici,
de a nu ofensa oameni de bine,
de‑a nu ajunge la mila cuiva.
Mame mărginite, cuminți
ca niște copile, ce în noi n‑au dibuit
decât un singur înțeles,
cu suflete în care lumea‑i osândită
să nu aducă nici durere, nici bucurie.
Mame mărginite, ce n‑au avut
nicicând pentru voi o vorbă de dragoste,
decât de‑o dragoste sordid de mută,
o dragoste de animal, și‑n ea v‑au crescut,
infirmi la adevăratele chemări ale inimii.
Mame supuse, obișnuite de veacuri
să plece capul fără dragoste,
să le transmită pruncilor
vechiul și rușinosul secret
de‑a se mulțumi cu resturile ospețelor.
Mame supuse, care v‑au învățat
că sclavul poate fi fericit urându‑l
pe cel care e, asemeni lui, în lanțuri,
că poate trăi fericit și fără de griji
trădând și făcând ce nu spune.
Mame feroce, ținând cu dinții
de puținul avut burghez,
normalitatea și leafa,
cu patima celui mânat de răzbunare
sau pândit de vreo primejdie absurdă.
Mame feroce, care v‑au spus:
Supraviețuiți! Gândiți‑vă la voi!
Nu vă fie milă de nimeni, nu purtați respect
nimănui, fiți în inima voastră
neînduplecați precum vulturii!
Lașe, mărginite, supuse, feroce,
iată, așa‑s bietele voastre mame!
Mame ce nu se rușinează să vă știe
mândri chiar – în ura voastră –
de vreme ce totul e o vale a plângerii.
Doar așa vă aparține această lume:
înfrățiți întru porniri contrare,
întru patrii dușmane, prin refuzul
profund de‑a fi diferiți: de a vă asuma
durerea sălbatică de a fi oameni.
Traduse din italiană de Smaranda Bratu Elian, poemele sunt incluse în volumul bilingv Poesie / Poezii, prima antologie românească din poezia lui Pier Paolo Pasolini (1922‑1975), scriitor, eseist, regizor & scenarist de film.