Mihai ȘOVĂIALĂ (n. 1993) locuiește și lucrează la Zürich și la București. Și‑a finalizat studiile de master în 2020 la Hochschule für Grafik und Buchkunst (Leipzig), sub îndrumarea lui Joachim Brohm, după ce a absolvit Departamentul de Foto-Video din cadrul Universității Naționale de Arte (București). A expus în muzee și galerii din România și din străinătate: Galeria 2/3 (București, 2025), Galeria Leilei (București, 2024), The Balcony (Haga, 2024), Muzeul de Artă Recentă (București, 2023), Muzeul Național de Artă (Chișinău, 2023), a&o Kunsthalle (Leipzig, 2020), Kunstmuseum (Magdeburg, 2019), Circulation(s) Festival (Paris, 2019), Fotogalerie (Viena, 2018). Expoziții personale: Sculpted Spaces (2025) și Holding Pattern (2023) la Galeria 2/3 (București), Nothing was touched just recorded (2020) la Switch Lab (București). Cărți de artist: Lava (Paper Traffic, 2024), Holding Pattern (Books for Friends, 2019). Web: mihaisovaiala.ro.
Laurențiu Dulman: Salut, Mihai! Pe 3 aprilie ai vernisat o expoziție personală la probabil cea mai bună galerie de fotografie din București, Galeria 2/3. Expoziția se numește Sculpted Spaces, e curatoriată de Laura Bivolaru și se va închide pe 3 mai. Mi-aduc aminte că acu vreo două luni, când am fost la biliard, mi-ai zis că la Zürich, unde locuiești de câțiva ani, totul e așa de aranjat, încât nu-ți vine să fotografiezi decât șantiere. Cum se face că ți-au spus ceva, fotografic vorbind, tocmai șantierele elvețiene?
Mihai Șovăială: Salut, Laurențiu! Și discuția noastră e, dacă vrei, ca o partidă de biliard: bilele perfect aranjate în triunghi pe masa verde, întrebarea ta tocmai le-a spart, iar acum e rândul meu. În Elveția nimic nu e lăsat la voia întâmplării: orașele, străzile, spațiile publice, natura, toate sunt hiper‑construite și hiper-controlate. Când m-am mutat la Zürich în 2020, am fost uimit de multitudinea șantierelor din oraș: șantiere stradale, șantiere ale clădirilor noi, șantiere de mentenanță pentru clădirile vechi. Toate bine flancate de garduri înalte, astfel încât să nu deranjeze vizual trecătorii.
Într-un weekend, am intrat ilegal pe un astfel de șantier și mi-a plăcut că brusc eram într-un spațiu cu o altă logică. Un spațiu care vizual era opusul orașului elegant și curat, un spațiu în care puteam să mă mișc liber, în derivă. Trei ani la rând am urmărit atent cum s-a dezvoltat orașul, iar vizitele mele pe șantiere, doar în timpul weekendului, au devenit activitatea mea principală. Fotografic vorbind, am fost atras de lucrările muncitorilor – obiecte, instalații temporare, marcaje, resturi de materiale –, pentru că atunci când vizitez un șantier, simt că intru într-un atelier de artiști. Interesul meu a fost să observ ce lucrează muncitorii și să fotografiez anumite etape ale construcției, iar ulterior am început să „colecționez” resturi de materiale.
© Alexandru Paul
L.D.: Când am intrat în galerie în seara vernisajului, asta a fost impresia: pe de-o parte că văd o mostră mare de, să-i zicem, „șantierietate”, iar pe de alta că fotografiile nu-s făcute la noi. Cred că poți vedea diferențele dintre culturi și după cum arată șantierele. Am simțit asta în Norvegia, unde șantierele sunt foarte îngrijite: totul e ordonat, totul e curat – plus atenția la culori: împrejmuirile, uniformele muncitorilor și utilajele sunt toate asortate. Ce spun șantierele elvețiene despre elvețieni?
M.Ș.: Am recitit recent un text despre munca în spațiul public: „Șantierele expun public munca. Ele sunt instalații de producție temporare ale industriei de construcții, ridicate în mijlocul spațiului public. Astfel, munca fizică e efectuată în public, spre deosebire de alte munci, care sunt efectuate în spații închise.” (Marie Antoinette Glaser [ed.], Construction Site. Metamorphoses in the city, Lars Müller Publishers, 2008.) În timpul pandemiei, când lucram de acasă și era recomandat să nu ieșim pe afară, muncitorii de pe șantiere își continuau activitatea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Asta spune multe despre industria construcțiilor și a imobiliarelor din Elveția: este o mașinărie care funcționează non-stop, fiind alimentată cu foarte mulți bani. Iar în Elveția, la fel ca în Norvegia, există multe norme, reguli și conduite de lucru care fac șantierele să arate într-un anumit fel.
Deși impresia ta a fost că imaginile nu-s făcute la noi, eu am fost atras de aceste non-locuri tocmai pentru că am crescut într-un mediu post-industrial, unde locul ideal de joacă și de explorare era printre ruinele industriale, în zone dezafectate sau semi-construite. Șantierul e un teritoriu neexplorat, un teren temporar. Atât timp cât clădirea nu a fost inaugurată încă, șantierul continuă să existe în spațiul public al orașului, fără nicio utilizare sau funcție economică. Chiar sunt curios cum vor fi percepute imaginile făcute de mine peste 30 de ani.
© Alexandru Paul
L.D.: Înțeleg foarte bine atracția pentru șantiere: născut în 1981, în copilărie m‑am jucat mai ales pe maidane și șantiere. Noi, găștile de copii de pe la blocuri, asiguram o a doua viață clădirilor în construcție: le transformam în locuri de joacă după ce plecau muncitorii. Și din fotografiile tale lipsesc muncitorii. Ce sens are absența lor?
M.Ș.: E interesant că, pentru mine, locurile astea și-au păstrat caracterul de „loc de joacă” din copilărie și până în prezent. Subiectele șantierelor mi-au oferit un soi de libertate de explorare vizuală, care se poate vedea în estetica imaginilor. M-am „jucat” cu percepția proporțiilor obiectelor și cu suprapuneri de structuri în planuri diferite, lucruri pe care ulterior le-am tradus și în felul în care am produs lucrările: cele două instalații in-situ au fost imprimate pe fâșii de mesh transparent perforat, restul lucrărilor fiind printuri UV pe plăci de aluminiu periat. Cât despre absența muncitorilor, într-adevăr nu sunt prezenți, dar deciziile și urmele gesturilor lor sunt cât se poate de vizibile.
© Alexandru Paul
L.D.: Acuma, că fotografiile sunt reunite în expoziție, ai căpătat o percepție nouă asupra proiectului?
M.Ș.: Sunt uimit de câte lucruri poți să faci cu fotografia atunci când ești dispus să fii vulnerabil și să experimentezi. Iar lucrul ăsta devine vizibil odată cu instalarea lucrărilor în expoziție: îmi dau seama că, de fapt, lucrările sunt mai complexe și mai versatile decât orice explicație aș încerca eu. Pentru mine, modul în care produc și prezint fotografia e foarte important, tocmai de aceea aș vrea să le mulțumesc Laurei Bivolaru, Claudiei Retegan și Denisei Balaj pentru toate discuțiile și sprijinul lor – expoziția nu ar fi fost atât de închegată fără acest schimb continuu de idei.
L.D.: La ce proiect lucrezi acum?
M.Ș.: Momentan lucrez cu Alin Cincă de la Books for Friends la cartea de artist Sculpted Spaces, în care vrem să prezentăm un volum mai mare din arhiva mea de imagini realizate în perioada 2020-2023.
L.D.: Mulțumesc, Mihai! Ne vedem la finisajul expoziției, pe 3 mai, de la ora 16, când o să faci și un tur ghidat.
© Alexandru Paul
