Expoziția Art Will Tear Us Apart este o colaborare între Andrei Bucureci, care analizează identitatea vizuală a muzicii printr-o selecție de coperte de vinil, și Cristiana Bucureci, care explorează în practica ei artistică materialitatea vinilului ca element de limbaj vizual.
Andrei a ales doar coperți ale unor trupe destrămate și ale unor artiști dispăruți: The Beatles, The Velvet Underground, Sfinx, Rodion G.A., Andy Warhol, Peter Blake, Lee Scratch Perry. Pentru că despărțirea nu e un eșec, ci o sursă de energie.
Colajele Cristianei din seria Muzica inimii nu ilustrează muzica, ci o conțin, discul devenind obiect sculptural, ritm fizic, inimă compoziției. Ele sunt o invitație de a privi muzica și de a asculta imaginile. Pentru că arta nu repară ruptura. O face vizibilă.
Proiectul nu încearcă să împace muzica și imaginea, ci le așază deliberat într‑un ring. Nu ca spectacol, ci ca stare de fapt. Coperta de album încetează să mai fie ambalaj, iar muzica nu mai funcționează ca fundal. Sunt două forțe autonome care se întâlnesc, concurează și, uneori, se anulează reciproc. Ceea ce rămâne nu este armonia, ci tensiunea – acel spațiu fertil în care memoria, afectul și eșecul se transformă în material artistic.
În spiritul interviurilor lui Hans Ulrich Obrist, discuția noastră nu caută concluzii, ci fisuri. Discutăm despre colaj ca limbaj universal, nu doar ca tehnică artistică, despre vinil ca inimă care pulsează, despre muzică înțeleasă ca arhivă vie și despre despărțiri ca motor creativ. Este o conversație care nu trage concluzii, ci descoperă sensuri noi, așa cum face o copertă de disc reușită.
Cristiana Bucureci, Heart Beat (She)
Andrei Bucureci: În expoziție analizăm duelul constant dintre muzică și copertă. Când ai simțit prima dată acest conflict ca pe ceva productiv, nu distructiv?
Cristiana Bucureci: Conflictul devine productiv în momentul în care nu mai vrei să‑l rezolvi. Când accepți că imaginea nu trebuie să explice sunetul și că sunetul nu are obligația să confirme imaginea. Exact ca în relații, când partenerii își acceptă disonanțele fără să le mai conteste.
Trăiri puternice am avut și când am creat artwork‑urile unor single‑uri sau albume pentru Balkan Taksim, Crowd Control și Lil Obeah. E greu să dai formă & culoare muzicii, și conflictul interior a fost generat de încercarea de‑a alege un singur sens pe care să‑l redau. Iar dacă vorbim de un album – cum a fost Daydreamflix de Dubokaj & Lee Scratch Perry –, alegerea e cu atât mai dificilă.
Coperta nu ilustrează, ci negociază sensul. Uneori îl trădează, cum se întâmpla cu coperțile lui Linder Sterling pentru trupa punk Buzzcocks. Alteori îl amplifică, cum este lucrarea lui Peter Blake & Jann Haworth pentru Sgt. Peppers de la The Beatles.
Deci cred că e un duel care trebuie văzut ca o formă de onestitate. Coperta spune „asta ar putea fi”, muzica spune „asta simt acum”. Iar între ele apare o tensiune care nu se consumă niciodată complet.
Copertă de Cristiana Bucureci pentru single‑ul
Anadolka al formație Balkan Taksim
Cristiana: În expoziție aduci împreună doar trupe destrămate și artiști dispăruți ca Joy Division sau The Beatles. De ce această limitare asumată și aparent radicală?
Andrei: Pentru că despărțirea este un subiect foarte subestimat. Cultura pop preferă narațiunile de succes, continuitatea, mitologia carierei ascendente. Dar intensitatea reală apare, de cele mai multe ori, chiar înainte de ruptură – în momentul în care ceva nu mai poate fi susținut nici emoțional, nici creativ. Acolo există un tip de adevăr care nu mai poate fi cosmetizat.
Mă interesează acel moment de game over, când mecanismul se oprește și rămâne doar ceea ce s‑a sedimentat în mentalul colectiv. Ce supraviețuiește după despărțire? Ce se fixează ca imagine, ca simbol, ca amintire? De multe ori, nu muzica în sine, ci ambalajul ei vizual.
Un exemplu clar e albumul Unknown Pleasures de la Joy Division. Desenul creat de Peter Saville, inspirat dintr‑o diagramă științifică preluată dintr‑un dicționar Oxford, a devenit o imagine iconică, reciclată și recontextualizată de branduri de fashion și de cultura vizuală globală. Sunt oameni care recunosc instant grafica, dar nu pot identifica piesele albumului și nici chiar trupa.
Disocierea asta dintre sunet & imagine spune foarte mult despre felul în care funcționează memoria culturală astăzi. Ruptura – fie ea despărțire, dispariție sau final prematur – devine un accelerator al mitului. Iar expoziția abordează exact acest punct critic: nu povestea succesului, ci ce rămâne după ce totul se termină.
Joy Division, Unknown Pleasures
Andrei: Titlul expoziției, Art Will Tear Us Apart, pe care tu l‑ai conceput, trimite inevitabil la Joy Division. Este o formă de resemnare în fața rupturii sau mai degrabă un pericol asumat?
Cristiana: E mai degrabă un joc de sensuri, unul care pornește direct din relația noastră și din dinamica ce a stat la baza acestui proiect. Am simțit nevoia să schimbăm conotația negativă a despărțirii și să o mutăm într‑o zonă de dialog și colaborare. Arta ne unește, în mod implicit, pe noi doi – chiar și după ce relația s‑a transformat, s‑a fracturat.
Separarea scoate la suprafață diferențe ireconciliabile, dar nu cred că asta e, în sine, ceva negativ. Devine problematic doar atunci când te împotrivești schimbării. În acest proiect, ruptura nu e tratată ca un eșec, ci ca o formă de energie: un moment de tensiune productivă, în care lucrurile se clarifică tocmai pentru că nu mai pot continua în aceeași formulă.
Acest tip de intensitate apare frecvent și în muzică, dar și în relațiile creative. De multe ori, cum ziceai, apogeul energiei se află chiar înainte de final. Se vede foarte clar în albumul Closer de la Joy Division sau în Abbey Road de la The Beatles. Sunt momente în care fragilitatea, tensiunea și conștiința sfârșitului produc o formă de luciditate rară.
De asta aș zice că titlul ales, Love Will Tear Us Apart, nu exprimă nici resemnare, nici amenințare, ci o constatare lucidă: arta poate separa, poate destabiliza, dar exact din această forță de ruptură apare și posibilitatea de a construi altceva.
Cristiana: Există un trend al nostalgiei, nu doar în muzică, ci și în filme și arta vizuală. Noi pe ce trend simți că navigăm în proiectul nostru?
Andrei: În esență, colajul confirmă că noutatea e doar o formă de memorie creativă: un ansamblu, un puzzle de fragmente regăsite, remixate și readuse la viață într‑o altă lumină. În timp ce nostalgia doar îngheață timpul, suspină după trecut, memoria activă se folosește de el: îl taie, îl lipește și îl transformă în ceva nou. Deci în proiectul nostru, coperțile de disc nu sunt relicve muzeale, ci artefacte care încă produc sens, chiar și în absența sunetului.
The Beatles, Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band
Andrei: Te folosești de mai multe forme ale colajul, de la clasica abordare analog, la decolaj și asamblaje cu viniuri reale. De unde a venit inspirația unei explorări atât de diverse?
Cristiana: Colajul analog rămâne practica mea curentă, în timp ce colajul digital apare mai degrabă episodic. Iar în contextul proiectului, energia distrugerii și a rupturii a devenit o sursă de inspirație pentru explorarea decolajului, care constă în ruperea sau îndepărtarea straturilor dintr‑o imagine originală, adesea postere suprapuse – este o tehnică pe care o admir în mod special în lucrările artistului italian Mimmo Rotella. Am urmărit ca imaginile să fuzioneze între ele asemenea acuarelelor care se întâlnesc pe pânza unui pictor, dizolvând granițele rigide dintre straturi.
Mimo Rotella, Marilyn Monroe ‑ Some Like It Hot
De data asta, am tratat imaginile exclusiv dintr‑o perspectivă stilistică, fără a urmări sensul, genul sau energia muzicii asociate. M‑a interesat doar forța vizuală a artwork‑ului în sine.
Asamblajul reprezintă una dintre direcțiile mele recente de explorare, inspirată de practica lui Daniel Loagăr, membru al Celulei de Artă, cu care colaborez în cadrul Collage Festival și ale cărui lucrări de asamblaj am început să le studiez mai atent.
Și da, pe lângă decupajele din reviste, am integrat în compozițiile mele și fragmente de viniluri, construind o serie pe care am intitulat‑o Muzica inimii.
Cristiana: Atunci când invocăm repere precum Andy Warhol, Peter Blake sau Jamie Hewlett, vorbim despre borne istorice ale unei relații deja canonizate între artă și muzică sau mai degrabă despre uși încă deschise?
Andrei: Le percep mai degrabă ca pe niște uși deschise. Ele nu marchează finaluri, ci momente de trecere în care arta contemporană pătrunde în circuitul popular fără să‑și piardă ambiguitatea, tensiunea sau capacitatea de a genera sensuri multiple. Sunt puncte de contact în care nu se produce o diluare a artei, ci o redistribuire a ei, într‑un spațiu mai larg și mai permeabil.
Banana lui Andy Warhol pentru albumul The Velvet Underground & Nico nu funcționează ca un simbol fix sau ca o imagine iconică stabilizată definitiv. Este, mai degrabă, un simbol vizual: își schimbă sensul în funcție de context, de privitor, de epocă. La un moment dat este pop art pur, iar în altul devine comentariu despre consum, sexualitate & reproducere sau despre mecanismele industriei culturale. Forța ei stă tocmai în această instabilitate.
The Velvet Underground & Nico
Un mecanism similar regăsim în cazul trupei Gorillaz, unde identitatea vizuală creată de Jamie Hewlett și muzica lui Damon Albarn construiesc un univers coerent, dar deliberat artificial. Aici, imaginea nu ilustrează muzica și nici muzica nu susține vizualul – ele coexistă într‑o tensiune continuă, într‑un spațiu narativ care rămâne deschis reinterpretării.
Aceste exemple nu sunt capitole încheiate, ci structuri vii. Ele arată că întâlnirea dintre artă și muzică nu trebuie să producă armonie sau consens, ci poate funcționa ca un câmp de fricțiune, un loc în care sensurile nu se clarifică, ci se multiplică.
Andrei: În seria Muzica inimii, pare că renunți deliberat la logica reprezentării și muți accentul pe materialitate și prezența fizică a vinilului. Ce se transformă, de fapt, prin această schimbare de perspectivă?
Cristiana: Se transformă corpul muzicii. Vinilul nu mai funcționează ca suport de redare, ci ca materie primă. Își pierde rolul utilitar și devine centru de gravitație, ax, inimă a compoziției. Muzica nu mai este doar auzită sau evocată, ci percepută fizic, prin greutate, textură, uzură.
Într‑o epocă dominată de streaming, în care muzica este dematerializată aproape complet, această reintroducere a obiectului fizic e un gest al rezistenței. Vinilul poartă urmele timpului, ale atingerilor, ale ascultărilor repetate – lucruri pe care digitalul le șterge.
Muzica inimii funcționează astfel ca un spațiu de tensiune între memorie și prezent, între imagine și sunet, între afect și materie. Prin colaje și asamblaje care combină fragmente de vinil cu decupaje din hârtie și imagini din istoria cinematografiei, muzica e reancorată într‑un corp vizual și tactil. Nu ca nostalgie, ci ca formă de reîncarnare: muzica devine obiect, iar obiectul devine inimă.
Cristiana Bucureci, Heart Beat (He)
Cristiana: Vernisajul e gândit ca un dialog performativ, nu ca o simplă deschidere de expoziție. De ce e important acest live?
Andrei: Pentru că expoziția în sine funcționează ca un work in progress. Este un remix al unor idei explorate anterior, dar și o evoluție a lor. Nimic nu este fixat definitiv, e un proces continuu.
Dialogul dintre noi nu are rolul de a explica sau de a traduce lucrările pentru public, ci de a le continua într‑un alt registru. Este o prelungire conceptuală, care aduce un filtru nou – cel al distrugerii, al despărțirii, al transformării – exact temele care traversează și expoziția.
Performance‑ul funcționează ca un dialog deschis: este o intensificare și o tensionare a conceptului care stă la baza expoziției, așa cum se întâmplă, de altfel, în majoritatea colaborărilor noastre. E un alt tip de colaj – nu de imagini, ci de idei, replici & iterații. Nimic nu se închide, totul rămâne disponibil pentru reinterpretare, reluare & continuitate.
Cristiana Bucureci, After Love Has Gone
