José Saramago, câștigător al Nobelului în 1998, s‑a impus printr‑o scriitură experimentală și subversivă, abordând dramaturgia, critica literară, poezia și romanul, pe care l‑a ilustrat, între altele, prin distopii ca Intermitențele morții sau Eseu despre orbire și prin intertexte biblice: Cain și Evanghelia după Isus Cristos. Cel din urmă, publicat în 1991, este o biografie apocrifă și ficționalizată a lui Isus, în care Saramago reia și prelucrează detalii biblice, construind situații revoltătoare pentru un creștin practicant.
Deși abordarea i‑a adus autorului critici dure, Harold Bloom scrie – în The One With the Beard Is God, the Other is the Devil – că „doar un bigot sau un snob ar putea considera Evanghelia lui Saramago o blasfemie”, iar pentru Davin G. Frier – în José Saramago’s ‘O Evangelho Segundo Jesus Cristo’: Outline of a Newer Testament –, „romanul poate fi un atac la adresa creștinismului doar în sensul său laic, acela al denunțării înverșunate a crimelor comise în numele creștinismului, nu ca o respingere filozofică a doctrinelor sale de bază”.
Împărtășesc ambele opinii, întrucât Saramago, deși ateu & comunist, nu critică religia ca realitate antropologică, nici pe cei care o îmbrățișează din nevoia spirituală de a crede în ceva sacru, ci își propune să deconstruiască interpretările și sensurile acțiunilor din Biblie recunoscute de Biserică drept oficiale și de necombătut. Cam același lucru se întâmplă și în Cain, microroman publicat 18 ani mai târziu, în care făptuitorul fraticidului este văzut drept victimă a mâniei divine.
În Noul Testament, la fel ca mulți eroi din literatura antică, Isus parcurge un traseu inițiatic. Pleacă din Nazaret, provincie evreiască precară din Galileea (reiterând paradigma outsiderului care ajunge lider, prezentă în Vechiul Testament prin figuri ca Iacov, Iosif sau David) și dobândește statutul de Mesia la vârsta de 33 de ani, după ce moare pe cruce. Inițierea e astfel completă.
În ansamblu, și în cartea lui Saramago parcursul protagonistului Isus este unul clasic, el având parte de un traseu liniar: pleacă de acasă la 13 ani, în urma unui conflict cu familia, rătăcește prin Betleem, petrece patru ani alături de Păstor, se întâlnește cu Dumnezeu – entitatea divină cu care încheie un legământ sângeros –, începe o relație de dragoste cu Maria Magdalena, se remarcă în lumea evreiască drept Mesia cel mult așteptat și, în cele din urmă, moare răstignit, așa cum i‑a fost destinat.
Cât privește inițierea, în accepția sa mitologică, lucrurile sunt mai nuanțate, căci imaginarul lui Saramago se îndepărtează de patternul convențional. La acest nivel, eroul eșuează, deoarece nu reușește să‑și atingă propriul obiectiv, acela de a încurca planurile unui Dumnezeu care vrea să‑și extindă puterea. Mai mult chiar, Isus izbutește să găsească gloria (deși pentru scurtă vreme) chiar în timpul vieții, însă asta nu‑l ajută cu absolut nimic, deoarece dorințele lui sunt în antiteză cu ale unui erou standard, dorindu‑și să moară ca un răzvrătit, nu ca un Mesia:
Vorbește, spuse Andrei, dar Isus așteptă să se ridice cu totul luna de pe pământ, enormă și însângerată, și numai după aceea spuse, Fiul lui Dumnezeu va trebui să moară pe cruce pentru ca astfel să se împlinească voința Tatălui, dar, dacă în locul lui vom pune un simplu om, Dumnezeu nu va mai putea să‑și sacrifice Fiul, Vrei să spui un om în locul tău, pe unul dintre noi, întrebă Petru, Nu, chiar eu voi ocupa locul Fiului, Explică‑te, pentru numele lui Dumnezeu, Un simplu om, desigur, dar care s‑a proclamat pe sine regele iudeilor, care vrea să răscoale poporul pentru a‑l răsturna pe Irod de pe tron și pentru a‑i alunga pe romani din țară.
Totuși, această dorință nu apare din nimic. Inițial, protagonistul se simte de‑a dreptul special, un Ales, pentru că e singurul israelit căruia Dumnezeu i s‑a arătat și i‑a vorbit. Dar pe parcurs atitudinea i se schimbă, întrucât află consecințele planului divin: „Bineînțeles că se va clădi adunarea de care ți‑am vorbit, dar temeliile ei, pentru a fi puternice, vor trebui săpate în carne și turnate într‑un ciment de renunțare, lacrimi, durere, tortură, alcătuit din toate morțile ce se pot azi închipui și din cele care numai în viitor vor fi recunoscute.” E un punct important pentru înțelegerea psihologiei personajului, fiindcă, dorindu‑și ca moartea lui să nu aibă însemnătate în istoria omenirii, Isus își arată deopotrivă umanitatea și eroismul, prin asta crezând că va putea salva toate viețile care, în viitor, vor fi curmate în numele său. Plecând de la această idee, Saramago creează un concept original de erou, unul care subminează paradigma tradițională.
Referitor la relația și la conflictele Tată‑Fiu, ele se răsfrâng în două direcții: către Tatăl ceresc și tatăl pământesc. În plus, Isus al lui Saramago are experiențe aflate în antiteză cu cele ale lui Oedip sau Hamlet, care – după Joseph Campbell în Eroul cu o mie de chipuri – sunt chinuiți de identitatea mamei și copleșiți de imaginea morală a tatălui. În schimb, personajul creat de autorul portughez e dezamăgit de instanțele paterne în mai mare măsură decât de figura maternă. În primă fază, Iosif este cel renegat, fiindcă se face vinovat indirect de moartea celor douăzeci și cinci de prunci din Betleem. Acesta și este motivul – preluat din literatura arhaică – ce declanșează dorința plecării de acasă.
Un alt aspect prin care imaginarul romanului se îndepărtează de viziunea clasică a relației tată‑fiu ține de moștenire, aceasta constând în transmiterea coșmarului, nu a meseriei de la o generație la alta. În contextul de față, o abordare genealogică a subconștientului poate fi mai benefică decât una psihanalitică, pentru ca traumele interioare ale lui Isus nu se leagă de propriile fapte, dorințe, gânduri, ci de ale tatălui său, primite imediat după moartea acestuia: „Maria răspunde fără ocolișuri, tatăl tău visa că mergea în chip de soldat, împreună cu alți soldați, ca să te omoare, Să mă omoare, Da, Acesta este visul meu, Da, confirmă ea, ușurată.”
De altfel, tot prin motivul visului se produce și vindecarea spirituală a relației cu tatăl pământesc, în clipele când Isus se află răstignit pe cruce, murind exact ca Iosif, consemnându‑se că moartea a ucis coșmarul în care Isus era ucis: „Apoi muri în mijlocul unui vis, era în Nazaret și își auzea tatăl vorbind, ridicând din umeri și zâmbind și el, Nici eu nu‑ți pot pune toate întrebările, nici tu nu‑mi poți da toate răspunsurile.”
În ce privește relația cu Adonai, am consemnat deja că aceasta se consumă pe o pantă descendentă, degradându‑se pe parcursul cărții. Colaborarea dintre cei doi se poate traduce printr‑o ierarhie foarte clar stabilită a raportului de putere, în care Isus este un simplu pion folosit pentru îndeplinirea planului machiavelic al lui Dumnezeu: „S‑o luăm de la capăt, să reîncepem din momentul când ți‑am spus că ești în puterea mea, pentru că tot ce nu e o acceptare de către tine, umilă și pașnică, a acestui adevăr, e un timp pe care n‑ar trebui să‑l pierzi și nici să mă obligi pe mine să‑l pierd.”
Unul dintre cele mai importante personaje simbolice ale acestui roman‑parabolă, cu un bogat imaginar alegoric, este Păstor, întruchiparea Celui Rău, prin intermediul căruia Saramago prelucrează ingenios tematica pactului cu Diavolul, deoarece Isus petrece patru ani alături de el. Interacțiunea lor se poate traduce prin relația maestru‑discipol, în care protagonistul e copleșit de sentimente contradictorii: pe de‑o parte, este fascinat de oratoria cu care e înzestrat Păstor și de învățăturile pe care i le oferă, pe de alta, simte aversiune față de el când află că nu este evreu.
În același timp, autorul acordă o atenție extraordinară cadrului istoric și spiritului vremii, prin descrierea minuțioasă a riturilor și mentalităților, a spațiilor și vestimentației. De pildă, e pomenit recensământul dictat de autoritățile romane, care potrivit tradiției e un semn rău pentru israeliți, așa cum arată James George Frazer în Folclorul în Vechiul Testament: „Obiecția pe care Iehova, sau mai curând, evreii, o făceau recensământului pare a nu fi decât un exemplu al repulsiei generale pe care mulți oameni ignoranți o au de a se lăsa numărați precum vitele sau bunurile lor.” Fiind nevoiți să urmeze ordinul recensământului, Iosif și Maria pornesc într‑o călătorie anevoioasă către Betleem, locul unde fiul lor se va naște. O anticipare a destinului tragic se realizează prin imaginea mormântului Rahelei, la vederea căruia Iosif se înspăimântă: „Să nu fie asta, Doamne, o prevestire.”
Saramago explorează critic și cele mai reprezentative practici evreiești, printre care tăierea prepuțului – ce are ca scop integrarea în cultura și religia părinților –, precum și perioada de după naștere în care femeia se presupune c‑ar fi impură timp de 33 de zile. Iar sacrificiile din preajma Paștelui evreiesc sunt reprezentate într‑o notă critică și ironică, autorul evidențiind paradoxul asocierii dintre Templul Sfânt și sacrificarea animalelor (sudoarea, excrementele, sângele vărsat, ritualul arderii de tot): „un suflet oarecare, fără să fie neapărat sfânt, din cele obișnuite, va înțelege cu mare greutate cum se poate simți Dumnezeu fericit într‑un astfel de măcel, fiind el, după cum afirmă, tatăl comun al oamenilor și al animalelor”.
Concepută ca intertext biblic, Evanghelia după Isus Cristos construiește o interpretare polemică a narațiunii cristice prin inițierea eșuată a protagonistului, tratată și ea în mod ironic: Isus moare ca Mesia în ochii poporului, dar ca un răzvrătit în ochii lui Dumnezeu – or Isus ar fi dorit ca lucrurile să petreacă exact invers. Atât Dumnezeu, cât și Diavolul sunt construiți ingenios ca figuri ambivalente ale spiritualității. Ba chiar se poate spune că Diavolul e mai prezent și mai implicat în viața protagonistului decât Tatăl Ceresc, care se folosește de Isus ca de o unealtă în realizarea propriului plan. La final, cele două instanțe supranaturale, Dumnezeu și Diavolul – descriși într‑o relație de rivalitate, dar și de camaraderie – triumfă asupra Omului.
