Totul se supune unui ritm pe care nu-l cunoaștem. Formele se îndoaie, se rup, se dizolvă. Nici întregi, nici descompuse. Rămășițele persistă în derivă, structurile sunt fluide, entitățile schimbătoare ascund straturi de impermanență.
Nimic nu rezistă. Nimic nu rămâne pe loc. Peisajul se schimbă neîncetat: creștere și ruină, devenire și destrămare, prezență și absență. Suprafața se fracturează, se schimbă sub influența unor forțe nevăzute, lăsându‑se în voia fluxului continuu – totul curge.
Sunt intuiții inspirate de filozofia lui Heraclit, pe care o abordez conceptual prin intermediul peisajului. Construiesc metafore fotografice care să exprime și să proceseze dispariția recentă a unui membru al familiei. Cu ajutorul lor, explorez efemeritatea existenței și inevitabilitatea morții ca parte integrantă a procesului de devenire.
