Multă lume crede că istoria a început cu bărbatul vânător, tipul care fugea după mamut și, în pauze, inventa supremația bărbatului asupra femeii. Dar – surpriză! Înainte să se inventeze ideea că femeia e proprietatea bărbatului, au existat cultele matriarhale. Societăți în care femeile nu doar că erau respectate, dar mai și conduceau treburile. Iar divinitatea supremă era o zeiță. Cu uter, sâni, ciclu menstrual și tot ce venea la pachet. Pe vremea aia, oamenii se închinau fertilității, vieții și transformării, adică femeii. Care nu era o extensie a bărbatului, creată din coasta lui, ci universul însuși.
© Teodora Rotaru
Dar apoi a apărut ideea genială: „Știi ce? Femeile astea au prea multă influență. Și putere. Trebuie făcut ceva.” Și s-a făcut. S-a creat patriarhatul. Pentru ca schimbarea să fie completă, femeile care rămăseseră conectate cu natura, adică preoteasa, vindecătoarea, moașa & șamana au fost numite „vrăjitoare”. Pentru că nimic nu sperie mai tare patriarhatul decât o femeie care face ce vrea cu corpul ei și – oroare! – aprinde o lumânare fără aprobarea șamanului sau preotului. „Vrăjitoare” a devenit termenul generic pentru orice femeie care enervează un bărbat. A vindecat o răceală fără ajutorul Bisericii? Vrăjitoare! Are o opinie? Vrăjitoare! Nu vrea să se mărite? Arde-o! Chiar și preventiv, ca nu cumva să-i vină ideea să le învețe și pe altele că pot trăi fără aprobarea unui bărbat. Deci vrăjitoria nu figura printre opțiunile ideale de carieră.
Așadar, ce avem până acum? Cultele matriarhale, care erau centrate pe echilibru, creație & înțelepciune, în care femeia era lider spiritual. Vrăjitoria, adică o cunoaștere empirică amestecată cu spiritualitate & empatie – deci ceva profund condamnabil, nu-i așa? Plus patriarhatul, un sistem în care bărbații au rescris istoria, au transformat zeițele în păcătoase și au pus mâna pe tot: de la pământ la uter.
© Teodora Rotaru
Și acuma partea cea mai frumoasă: după ce a distrus sistemele matriarhale, patriarhatul a zis: „Ia uite ce primitive erau femeile alea cu ritualurile lor! Slavă nouă că am adus civilizația!” Care civilizație? Aia cu războaie, foamete și, în prezent, taxe pe tampoane? Dar momentan să ne întoarcem la hobby-ul de bază al Evului Mediu: arderea vrăjitoarelor.
În The Witch-Cult in Western Europe, Margaret Murray ne arată ceva scandalos pentru patriarhat: că vrăjitoria era de fapt parte dintr-un cult religios precreștin, cu rădăcini în matriarhat. Da, în matriarhat, sistemul în care femeile nu erau doar „ajutoare”, ci lidere spirituale. Sacre. Puternice. Conectate cu natura. Vizionare. Vindecătoare. Și multe altele. Dar cum s-a terminat totul? Cu bărbați panicați care au zis: „Clar au făcut pact cu Diavolul!”
Dar asta nu e tot. Murray mai dezvăluie ceva absolut inacceptabil în logica patriarhală: că vrăjitoria era o formă de solidaritate feminină. Prin ritualuri și cunoaștere, femeile își cereau drepturile. Făceau ceea ce azi s-ar numi activism. Fără hashtaguri, dar cu blesteme bine plasate. Și să fim sinceri, imaginea clasică a vrăjitoarei, femeie bătrână, singură și ciudată, este doar o scuză ca să nu spui: „Nu se mărită și are prea multe idei proprii.” Vrăjitoarea era până la urmă, femeia rebelă. Cea care trăia singură, nu făcea copii la comandă și nu cerea voie să vorbească. Și exact chestille astea au speriat biserica și autoritățile. Zeița a devenit diavol, iar moașa, femeia care asista și ajuta la naștere – slujitoarea lui. Însă înainte ca patriarhatul să descopere Diavolul în vrăjitorie, femeile practicau magia în cadrul cultelor matriarhale. Nu se jucau de-a ocultismul, ci slujeau zeițele.
© Teodora Rotaru
Femeia-preoteasă era liantul dintre oameni și divinitate. Moștenire transmisă de la mamă la fiică sau dobândită prin inițiere, vrăjitoria nu a fost o „rătăcire”, ci un proces de cunoaștere. Era o formă de putere feminină, de aici și frica bărbaților. Pentru că nimic nu sperie patriarhatul mai mult decât o femeie care știe cine e și de unde vine.
Femeile din Grecia Antică practicau vrăjitoria religioasă în slujba zeiței Hecate, deci atunci când zeii cu barbă abia își scriau primele legi, femeile deja cartografiau întregul. Zeițe precum Durga, Demetra, Coatlicue, Hecate, Nyx sau Hathor nu erau metafore simpatice pentru fertilitate, ci expresii ale unui adevăr psihologic și social: că femeia era creatoare, ghid și forță universală. Adică exact ce patriarhatul a încercat să șteargă cu rugul, cu Biblia și ulterior cu stereotipul „femeii isterice”. Vrăjitoarele nu erau sălbatice și nebune, ci periculos de puternice. Văduve, singure, prea bătrâne, prea tinere, prea inteligente. Și-au primit eticheta de pericol public nu pentru că ar fi fost rele, ci pentru că refuzau să fie reduse la statutul de soție și slujnică. Vrăjitoarea a fost, este și va rămâne arhetipul femeii care spune „nu” autorității masculine.
În Caliban și vrăjitoarea, Silvia Federici arată că vânătoarea de vrăjitoare nu a fost un episod „folcloric”, ci un masacru organizat, menit să zdrobească ultimele urme de autonomie feminină din societățile europene. Vrăjitoarea era periculoasă pentru că reprezenta ceea ce patriarhatul și, mai apoi, capitalismul nu puteau controla: cunoaștere, independență și comunitate între femei.
© Cătălin Burcea
Una dintre cele mai puternice idei feministe e că ritualul aparține femeilor. Și nu vorbesc despre rutina zilnică, ci despre ritualuri care conectează generații de femei, care spun „noi suntem aici și nu plecăm capul”. Ritualurile sunt memoria noastra colectivă și revolta. Și poate că nu e o coincidență că arta feministă s-a agățat de ritual ca de un talisman. De la performance-uri inspirate de zeițe până la gesturi sacre reinterpretate, ritualul a devenit și un mijloc de expresie artistică.
În lumea veche, magia și religia erau unite. Odată cu venirea religiilor monoteiste, aceste sfere s-au despărțit. Și ghici cine a fost dat afară? Exact: femeia. Așa s-a ajuns ca, atunci când era oficiat de bărbați în temple, ritualul să fie considerat sacru, iar când era oficiat de femei acasă, să fie profan. Sau mai grav, să fie vrăjitorie. Dar adevărul e că vrăjitoria și ritualul au fost forme de emancipare pentru femei. Spațiul domestic a rămas singurul lor sanctuar, iar acolo, fiind ferite de privirea bărbaților, femeile și-au păstrat și dus mai departe puterea. În Marea carte a vrăjilor, descântecelor și blestemelor, Dan‑Silviu Boerescu arată că „Dă la baba un colac” (femeile în vârstă erau liantul dintre vii și morți, iar în ritualurilor funerare li se oferea ca „plată” o pâine rotundă) nu era doar o metaforă, ci era un gest ritualic, un semn că magia feminină n-a dispărut, ci doar s-a ascuns temporar.
Așadar, astăzi când privim cu un zâmbet ironic la „vrăjitoarele” moderne (de la influencerele spirituale până la artistele care își revendică dreptul de a transforma ritualurile în forme de artă radicală), nu putem să nu ne amintim că aceleași femei care sunt astăzi „în fiecare colț al internetului” au fost cândva arse pe rug pentru „aceleași pericole”: cunoașterea, puterea și încrederea în sine. Ce-i drept, acum nu mai sunt aprinse ruguri, însă fiecare postare pe instagram, fiecare reinterpretare sau perfecționare a unui ritual, fiecare gest artistic provocator poate să fie văzut ca un act de rezistență. Pentru că nu e vorba doar de vrăjitorie, nu? E vorba despre controlul feminin asupra propriei identități și despre respingerea unui sistem care își dorește să reducă femeile la simple accesorii.
Și da, deși poate părea că acum ritualurile feministe sunt doar o formă de „hipstereală” artistică, ele sunt de fapt mult mai mult. Ele sunt acte de putere și revendicare. De la performance-uri de artă care evocă legătura cu natura până la reinterpretările din prezent ale ocultismului, fiecare element ritualic este o formă de exprimare. Așadar, e corect să spunem că în prezent, ritualurile nu sunt doar „sacre”, ci sunt și politice. Fiecare gest din artă sau performance are o miză: lupta pentru autenticitate, pentru dreptul de a ne exprima și pentru dreptul de a fi noi înșine.
© Cătălin Burcea
În direcție asta merge și proiectul meu Nexus (o mică revanșă postumanistă), care a apărut din fascinația mea față de legende, mituri, mitologii și față de acele femei imposibil de clasificat, plasate între „sfântă” și „vrăjitoare”. Nexus este o mitologie personală, un sistem vizual care își propune să rescrie simbolurile, să le ia din mâna bărbosului autoritar și să le pună într-un altar unde vocea feminină e un oracol, nu un ecou. Să vorbim puțin despre simboluri, pentru că, de-a lungul istoriei, femeile au fost obligate să se încadreze în limitele pe care le-au trasat bărbații pentru ele. Iar simbolurile au fost arma masculină preferată: „Așa să fii și altfel nu!” Impuneau reguli, categorii și etichete. Și cine era femeia care nu se încadra? Vrăjitoarea, desigur.
Și dacă vă întrebați de ce am ales ciulinul, o să vă răspund: pentru că este înțepător, invincibil și crește unde nimic altceva nu rezistă. Exact ca o femeie într-un mediu patriarhal. Iar dacă următoarea întrebare este de ce i-am schimbat genul – Ciulina –, răspunsul e acum și mai simplu. Pentru că asta fac cu orice simbol sau element. Plus că s-au dus vremurile când fenomenele naturii erau desemnate prin nume masculine sau prin arme: tunetul era asociat cu tunul, fulgerele erau considerate arme divine ale lui Zeus, iar soarele era și el o entitate masculină pentru grecii antici. În multe mitologii, zeii care controlau forțele astea erau majoritar bărbați: Zeus, Thor, Perun, Poseidon. Toți înarmați cu fulgere, ciocane, securi și tridente.
© Cătălin Burcea
De asta nu există formă mai bună de feminism postmodernist decât să iei un simbol masculin, dur & „periculos” și să-l transformi în ceva sacru și feminin. E ca și cum ai spune: „Mulțumesc, dar nu mulțumesc, eu aleg să-mi rescriu povestea.” Iar dacă limbajul modelează realitatea, atunci mă joc cu el ca să modelez altă realitate. Una în care Ciulina are cuvântul, nu doar spinul. Și așa s-a născut zeița Ciulina, Muma Celor Nerostite, un fel de Gaia cu sindrom premenstrual, cu studii în arte vizuale și o pălărie DIY dintr-un performance feminist. Mai mult, în proiectul meu, preoteasa și vrăjitoarea merg mână în mână. Pentru ce să fie separate?
© Cătălin Burcea
Preoteasa este puterea sacră, ritualul și controlul. Vrăjitoarea reprezintă rebeliunea, necunoscutul, misterul și libertatea. Împreună, sunt o forță care râde în nasul vechilor norme și care nu se lasă nicidecum redusă la tăcere. Titlul Nexus e fix despre asta. Despre legături și noduri, adică despre reconectarea cu ce s-a pierdut, dar și cu ce e prezent, dar uitat. Despre practici și simboluri feminine care au fost șterse, refuzate sau ignorate. Dar nu mă înțelege greșit, nu vreau să insitui un cult, ci să creez un spațiu artistic unde femeile pot lua înapoi puterea, cu ritualuri reinventate și simboluri inversate. Și da, în contextul actual, în care drepturile femeilor devin din nou subiect de dezbatere absurdă, acest proiect e o declarație: „Nu ne mai luați puterea. Nici pe cea spirituală, nici pe cea socială.”
În concluzie, în ciuda tuturor încercărilor de a face „vrăjitoarele” să dispară sau să fie marginalizate, ele, adică noi nu am plecat nicăieri. Acum vrăjitoria a devenit ceva cool, însă nu oricum. E în trenduri pe TikTok, în spiritualitatea de duminică și în coliere cu pentagrame cumpărate din mall. Dar nu vă lăsați păcălite, pentru că esența este tot acolo. Vrăjitoria rămâne un spațiu de rezistență. De putere feminină. De alegere. De refuz. De regenerare. Până la urmă, ce este o vrăjitoare dacă nu o femeie care spune „nu” unei lumi construite fără ea, dar împotriva ei? Este femeia care își creează propriile reguli și spații sacre, fie că e vorba despre o pădure, o cameră de apartament sau scena unui performance. Este femeia care înțelege că adevărata magie e simplul fapt că supraviețuiește zilnic într-un sistem care ar prefera să fie tăcută, drăguță și ușor de ars.
Așa că data viitoare când cineva te face vrăjitoare, mulțumește-i. Înseamnă că faci ceva bine.
