Liviu Romanescu a studiat actoria la UNATC și la The Oxford School of Drama. A jucat la TNB, Teatrul Act, Teatrul de Comedie, Metropolis & Unteatru. În Marea Britanie, a colaborat cu Soho Theatre Londra, Greenside Venues, Scaffold State & Theatre Delicathessen. În film, a lucrat cu regizorii Ben Morris (Fifa), Andrei Gruzsniczki (Cealaltă Irina), Harry Baker (The Swan), Nicolae Constantin Tănase (12 minute) & David Stoddart (campania „Violence is violence”).
Este cofondator al companiei Vanner Collective, alături de care organizează, din 2015, turnee naționale și campanii de informare prin intermediul spectacolelor de teatru. Din 2020, este director al Festivalului de Teatru Tânăr IDEO IDEIS, iar în prezent este director artistic la Teatrelli București.
Cu fiecare proiect, Vanner Collective își confirmă misiunea de a transforma teatrul într-un loc viu de reflecție și empatie. Prin inițiativa „Stickere, etichete, calificative”, echipa aduce împreună arta, psihologia și educația emoțională, creând un cadru în care adolescenții pot vorbi deschis despre frică, presiune și etichetare.
Am stat de vorbă cu Liviu, ca să aflu cum a luat naștere acest proiect interdisciplinar, de ce teatrul poate fi un instrument de vindecare colectivă și cum poate o poveste spusă pe scenă să devină un catalizator al schimbării reale.
Ionela Alexandra BARBU: Vanner Collective se implică de fiecare dată în proiecte curajoase. Cum decideți care idei merită să devină realitate?
Liviu ROMANESCU: Alegem proiectele care vorbesc despre oameni și despre ce simțim în viața de zi cu zi. Ne interesează subiectele care pot ajuta la creșterea și educarea comunității și care pot deschide discuții sincere. Proiectele propuse caută să atingă teme precum frica, rușinea, presiunea socială sau nevoia de apartenență. De fiecare dată pornim de la întrebarea: „De ce merită spusă povestea asta acum?” Dacă răspunsul e puternic și atinge o nevoie reală, mergem mai departe.
I.A.B: Joci în Monster, o piesă despre etichetare și bullying a dramaturgului britanic Duncan Macmillan, pusă în scena de Nicolae Constantin Tănase la Teatrul Metropolis. Cum ați reușit să combinați partea artistică cu cea educațională, fără să pierdeți din tensiunea spectacolului?
L.R.: Am vrut ca elementul educațional să facă parte din poveste, nu să o fractureze. Pentru Monster, ne-am consultat cu specialiști din zona psihologiei și a trainingului, am folosit exerciții de psihologie și le-am transpus într-o formă interactivă. Ne-am dorit ca publicul să aibă pe parcursul spectacolului puncte în care identifică, „pune degetul” pe anumite emoții. Nu vrem să ținem lecții, am pus doar întrebări și, în acest mod, am păstrat energia spectacolului și am oferit și un spațiu de reflecție.
I.A.B: Proiectul are trei etape: cercetare, spectacol și platformă digitală. Cum se completează ele una pe cealaltă?
L.R.: Cele trei etape sunt legate prin tema principală: etichetarea rapidă. În spectacol, publicul e provocat la început să eticheteze personajele instinctiv, așa cum facem în viața reală. Pe parcurs, aceste etichete se schimbă, iar spectatorii își dau seama cât de repede judecăm fără să cunoaștem. În etapa de cercetare am pornit de la dinamica personajelor din text și de acolo am construit mecanica platformei digitale, care continuă procesul de reflecție după spectacol. Astfel, cercetarea, spectacolul și platforma formează un circuit complet despre cum se nasc, se schimbă și se înțeleg etichetele.
I.A.B: Integrarea unui adolescent în distribuție a fost o provocare. Cum ați gestionat procesul pentru a-l sprijini și pentru a păstra autenticitatea?
L.R.: Cosmin Bălan, adolescentul care îl joacă pe Darryl, a fost ales în urma unui casting organizat la București în luna august. Cea mai mare provocare pentru el a fost să înțeleagă în profunzime personajul și să-i descopere resorturile interioare. A lucrat atent, cu sprijinul echipei, pentru a se apropia de Darryl atât prin text, cât și prin înțelegerea mediului din care provine. Destul de repede de-a lungul procesului, Cosmin a realizat că vocea lui Darryl este, de fapt, și vocea lui. O voce care poate aparține oricărui tânăr care a fost judecat, respins sau neînțeles. Așa a apărut autenticitatea – din recunoașterea sinceră a acestei legături.
I.A.B: Care e mesajul pe care vă doriți ca adolescenții să-l rețină după ce participă la spectacol și la sesiuni?
L.R.: Vrem ca fiecare adolescent să plece cu gândul că nu este definit de etichetele puse de alții. Că are dreptul să fie ascultat și respectat. Bullyingul nu este o etapă normală în dezvoltarea unui tânăr, e o rană care se poate vindeca prin dialog și empatie. Ne dorim ca tinerii să înțeleagă că puterea de a schimba ceva începe cu felul în care vorbim unii cu alții.
