Stând pe holurile unui spital public ca să aflu verdictul într-o problemă de sănătate, am avut ocazia să iau pulsul unei anumite părți a societății și să-mi (re)confirm necesitatea unui sistem public de sănătate bine pus la punct. Nu, e prea puțin spus, e nevoie de un sistem public de sănătate impecabil! Atât de bine structurat, încât privații să se chinuie să atragă pacienți, să se plângă că e atât de bine la stat, încât nici măcar nu e o competiție corectă. Probabil ar mai putea atrage doar prin promisiunea unor paturi cu mult mai confortabile și a unui minibar cu sucuri de 10 ori mai proaspete decât la stat.
Mi-am amintit de declarația unui director de muzeu din România care se plângea că muzeele nu sunt profitabile pentru că nu se vând mii de bilete, deci nu se încasează. Trebuie să fie foarte obositoare fuga asta după ceva care produce mereu profit – bani. Pentru că „profitul” muzeelor nu poate să fie educația, iar „profitul” spitalelor nu poate să fie sănătatea publică. Potrivit acestei perspective, s-ar putea spune că nici mamele nu mai sunt „profitabile” după ce copilul pleacă de acasă (deci după ce și-au încetat rolul de creștere), iar în eventualitatea în care nu ajung bunici, atunci – mergând pe logica „profit sau nimic” – de ce să mai orice?
E descurajant că o parte impresionantă a populației nu înțelege că a interveni pentru prevenirea unor afecțiuni grave e mai profitabil pentru stat decât să trateze un mare număr de bolnavi. Dacă te preocupă profitabilitatea, ar trebui să înțelegi că omul sănătos e cu mult mai bun pentru economie. Și dacă el nu-și permite servicii de sănătate, e indicat ca statul să-l ajute, ba chiar e inteligent să o facă, fiind cu mult mai rentabil.
Cel mai clar exemplu este cel al fumătorilor, pe care „grija” colectivă pentru libertatea de auto-distrugere îi ține departe de măsurile prin care ar putea renunța la dependență, la această „grijă” adăugându-se și concepția puerilă că din accizele pe țigări și din taxele plătite de producătorii de tutun s-ar ridica școli, spitale, autostrăzi e.t.c. Pare că ne-am găsit salvarea de lipsurile fundamentale în speranța că o să fumeze destui conaționali încât ceilalți să aibă școli cu WC la interior, nu în fundul curții.
Asta se aplică și în cazul dependenților de pariuri, de alcool ori de alte vicii tolerate pentru că, în acest spațiu geografic, fac parte dintr-un sistem de încasări bugetare și se îmbină atât de organic cu specificul local, încât în unele cazuri sunt asociate cu noțiuni precum „masculinitate”, „succes” și „curaj”.
Dar dacă exemplele de mai sus sunt deja obositoare și fumate ca subiecte de conversație (despre pariuri s-a tot vorbit și s-a concluzionat că nu se poate face nimic împotriva lor, fiind printre altele și principala sursă de venit a sportului românesc), atunci măcar condiția fizică a celor săriți de 50 de ani (care mai au ani de muncă în față, dar nu-i pot fructifica pentru că le-au cedat balamalele) ar merita mai multă atenție, înțelegere, empatie. Și mai multă inteligență economică.
Foarte multe persoane din categoria blue‑collar își fac calcule complicate ca să-și prelungească sănătatea cu 5-10 ani și să ajungă, în cele din urmă, la pensie cu o condiției fizică foarte precară, iar asta ar trebui să preocupe întreaga societate. Nimeni n-are de câștigat dacă o parte a cetățenilor – cei care fac munci fizice – ajung să lucreze cu dureri, iar pierderea colectivă e cu atât mai mare dacă pensionarilor le rezervăm o viață grevată de boli, nu una în care ar putea să-și descopere un nou rol social.
De când mă știu, a existat o tensiune între tineri și seniori, cei dintâi considerând că aceștia din urmă nu se mai satură să se caute. Dar în timp ce glumele și stereotipurile îi descriu pe seniori ca ipohondri, nu se gândește mai nimeni că durerile lor sunt reale și că omniprezența lor în spitale și policlinici este un semn că noi toți avem o relație distructivă cu corpul nostru, via muncă, alimentație, sedentarism etc. Iar faptul că o mare parte a populației își rupe șalele muncind în condiții improprii ni se pare multora dintre noi o alegere personală care nu ne obligă la nimic, în niciun caz la solidaritate.
