After such knowledge, what forgiveness?
T.S. Eliot
Mi-am văzut atunci obiectele, etatea,
Am văzut care era realitatea
Leonid Dimov
„Am fost în tinerețe de stânga din generozitate. Pentru că vorba ceea: dacă pâna la 30 de ani nu ești de stânga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai ești de stânga și nu ești conservator, ești cretin.” Cei din generația mea își aduc cred aminte de această maximă a lui Petre Țuțea, un fel de crez al reinserării pe drumul făuririi capitalismului creștin multilateral dezvoltat în patria noastră.
Recunosc că o vreme am defilat sub acest steag îndurând abuzuri fără număr cu zâmbetul celui care știe. România ieșea din întuneric, energiile se descătușau, lanțurile cădeau. Aveam douăzeci și ceva de ani, terminam facultatea și urma să pun umărul la construcția unei lumi bune, drepte, dar mai ales prospere. Credeam că Piața reglează tot. Eram iluminat.
Eram tineri, eram de dreapta…
…și nu eram deloc generoși. Lupta noastră era cu cei săraci, mulți și proști care voiau să ne țină pe loc. Care nu înțelegeau. S-a mers atât de departe că unii chiar vorbeau de suprimarea lor fizică. Orice aluzie la egalitate, asistență, dreptate socială era comunism. Și comunismul era iadul.
Și a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost 07:00 dimineaţă.
Pe urmă m-am dus la job
Salariul luat în plic. Salariul pe card. Creditele. Casa. Mașina. Vacanțele. Am muncit ani și ani ca o furnică exclusiv la patron. Au trecut peste mine toate valurile de criză. A venit și s-a făcut țăndări regimul restaurației Constantinescu, a venit și a trecut regimul social-oligarhic Năstase, a venit și a dispărut cu multe zvârcoliri și cam atât regimul Băsescu, a venit și s-a pulverizat interminabilul și oțiosul regim Iohannis.
Cuvântul „austeritate” a devenit parte din mine. Din toată generația noastră. Mai întâi trebuie să ne fie rău ca să ne fie bine mai târziu. Acum nu se poate. Acum avem alte priorități. Acum trebuie să strângem cureaua, să tăiem cheltuielile, să salvăm compania.
Și au trecut ani și viața s-a schimbat
Și am înțeles că asta cu piața care reglează e o mare vrăjeală. Că da, e ceva adevăr acolo, reglează ea ceva, dar ne reglează pe noi, ăștia. Pentru că eram doar noi cei care strângeam cureaua, tăiam cheltuielile, salvam companiile, consumam mai puțină hârtie igienică. Și am început să înțeleg ce sunt: muncitor. Pe cartea mea de vizită scrie Art Director, pe profilurile de linkedin stau titulaturi caterincă gen: Project manager, Area Manager, Human Resources Manager, Food Service Director, Sales Manager, Analyst.
Realitatea e că noi toți ăștia, manageri și directori, suntem tot clasa muncitoare. Un junior care după câteva luni devine manager of something și își afișează titlul pe rețele e înduioșător. Peste un an doi devine senior manager. Muncește ca un dement. N-are zi, noapte, familie, prieteni, weekend. Și deodată are părul alb. Și la CV-urile trimise pe linkedin nu mai răspunde nimeni.
Protestul confiscat
Și te simți frustrat, suferi, te enervezi. Dar pe cine? La protestele din 2018 erau împreună cu alte zeci de mii de oameni și șefi de bănci, CEOs, patroni cu cifre de afaceri arătoase, politicieni. Ceva nu se lega acolo. Oamenii ăia cumva protestau șmecherește împotriva lor înșile. Treaba arăta ciudat rău.
Păi ce să mai protestăm, atunci? Vrei protest pe climă? A dat HR Manager-ul un mail: „Dragi, avem un nou coș de reciclare la et. 23. Folosiți-l responsabil”. Vrei pe incluziune? Vine de la directorul de marketing direct pe grup: „Dragi, sunt mândru să vă anunț că de mâine vopsim toate toaletele în roz. Chiar dacă roz nu e branded.”
Pe mulți din generația mea valurile de dezamăgiri i-au dus spre ultra-conservatorism și suveranism. Nu și-au abandonat crezul: dreapta. Doar că acum s-a transformat într-o dreaptă revanșardă, violentă, șovină, cu accente de ortodoxism mistic, pășunism și nationalism delirant.
Pe cei mai tineri nu înțeleg unde îi duce revolta. Îi văd în fața birourilor, adunați în grupuri. Despre ce vorbesc? În general despre job unde se rezumă la bârfe soft, nemulțumiri de suprafață legate de invidii și competiție, despre mâncare și băutură. Foarte rar despre politică. Nimic despre probleme structurale privind drepturile lor.
Dar oare ei înțeleg că trebuie să fie revoltați?
Își imaginează că dacă stau într-un birou și nu în trafic pe o bicicletă de livrator au cu totul alt statut social, că sunt altceva decât muncitori? Peste zece, douăzeci de ani vor câștiga cu câteva sute de euro în plus și cam atât. Din ce în ce mai greu și din ce în ce mai puțini depășesc bariera de castă într-o lume ale cărei straturi par să se osifice.
Revolta acumulată poate exploda în direcții foarte dubioase și se vede asta în resuscitarea ideilor fasciste și neo-fasciste.
Există totuși o energie acolo în birourile de sticlă unde trudesc sclavii de lux ai timpurilor noastre. Din păcate ei nu-și înțeleg clasa, starea, statutul, nevoia de agregare și organizare.
Răsucind panseul fostului legionar Petre Țuțea aș spune ceva gen: în tinerețe am fost de dreapta din lipsă de generozitate și pentru că n-aveam inimă. Acum că anii mi-au adus ceva înțelegere a sufletului omenesc, compasiune și puțină minte, n-oi fi cretin să devin conservator. Știi ce zic?