Născută în 1976 la Sibiu, Teodora Coman a debutat cu volumul Cârtița de mansardă (Max Blecher, 2012), remarcat pentru intensitatea confesivă și imaginile neconvenționale. Au urmat foloase necuvenite (Max Blecher, 2017) și soft guerrilla (Max Blecher, 2019), volume care au consolidat o direcție poetică centrată pe corp, identitate și tensiunile dintre vulnerabilitate și control.
Cel mai recent volum al ei, predeterminat, apărut anul trecut în colecția /pocket a editurii Art, se înscrie în această evoluție ca o etapă de maturitate, în care Teodora reia temele ei recurente cu o mai mare claritate conceptuală și cu o atenție sporită față de structură. Este o carte compactă, densă, în care poemele nu sunt doar secvențe de limbaj, ci unități de conștiință și pulsații controlate între luciditate și abandon.
Volumul continuă explorările unei voci deja recognoscibile, dar o face cu o precizie nouă, aproape clinică. Emoția nu este doar trăită, ci analizată, deconstruită și reasamblată, iar corpul devine un instrument de măsurare. Într-o epocă în care anxietatea devine fundal, iar identitatea se rescrie constant, predeterminat funcționează ca o hartă fragmentată a conștiinței contemporane.
Cartea Teodorei nu-și propune să arate cum scăpăm de determinare, ci cum o înțelegem până la capăt. În acest proces, poezia devine un spațiu al conștiinței radicale, în care fiecare emoție e privită fără filtru. Nu ți se oferă un refugiu, dar dobândești claritate. Iar într-un prezent dominat de incertitudine, poate că această luciditate e cea mai autentică formă de libertate pe care o avem.
Salut, Teodora! Volumul tău oferă o sinceritate care nu caută să fie confortabilă și o poezie care nu livrează un refugiu, ci mai degrabă un instrument de analiză. Cât de conștientă e această alegere de a scrie împotriva confortului?
Salut, Camelia! Este o alegere asumată, dar nu aș prezenta-o ca pe un atu, ci ca pe o necesitate de tipul „nu am încotro”. Fondul autocritic mă îndreaptă în direcția asta, dar nu îmi dă soluții, nu sunt un om care să se descurce grozav în gestionarea propriei vieți.
Se simte în versurile tale o conștiință foarte lucidă a propriilor emoții: un sistem nervos liniștit înseamnă mai multă stagnare / mai mult neîntâmplat în zona de confort / nu sunt liniștită, deși par. Pentru tine, această hiperconștiență e o formă de evoluție sau o sursă de blocaj?
Ca de obicei, adevărul e și-și. Linia dintre cerebralitate și overthinking e foarte fină și îmi dă mereu de furcă. Conștiința are de cele mai multe ori un efect inhibant asupra vieții, iar cogniția animală, atât de complexă, continuă să fie subestimată din cauza excepționalismului uman. Liniștea e, deseori, interfața unui blocaj, iar conștiința cade în capcana propriei ruminații, diferită de reflecția care găsește și soluții sau alternative, pe lângă identificarea problemelor. Tot conștiința găsește narative mentale care să justifice acțiuni sau opțiuni aberante, iar limbajul, dincolo de creațiile sale remarcabile, a generat discursuri și ideologii oribile.
Ștefan Manasia a descris predeterminat ca pe un „poem modular”, în care fiecare text pare o unitate de sine stătătoare, dar și parte dintr-un flux continuu. Te interesează mai mult autonomia poemului sau relația dintre textele pe care le scrii?
Cred că depinde și de interesul contextual, de tipul de proiect, de momentul la care scrii. În predeterminat, am optat, totuși, pentru flux, probabil din cauza asta evit, în general, să dau titluri textelor, ca să nu fie delimitate artificial în procesul care le conține. Am simțit că firul roșu e mai pregnant decât în volumele mele anterioare, în care el se construia odată cu textele, fără să fi existat dinainte. În predeterminat, el a apărut odată cu titlul însuși.
Trăim într-un moment în care identitatea devine tot mai fluidă și negociabilă. În multe dintre poemele volumului apare o tensiune între control și pierderea lui. Poezia ta caută un nucleu stabil sau acceptă această fragmentare ca pe o stare inevitabilă?
A căuta ordine în haos e unul dintre multele eforturi ale limbajului, așa că și aici adevărul e de tipul și una, și alta. Poezia asumă paradoxul ca pe o a doua natură și aș zice că, uneori, se confruntă cu propria incapacitate de a alege o formulă unitară, consecventă, clară, unilaterală.
Ești sinceră și foarte directă când abordezi corpul, identitatea și emoțiile. Ți-a fost vreodată teamă de ceea ce dezvălui despre tine în poezie?
Da, dar e un risc asumat, sinceritatea nu poate umbla cu jumătăți de măsură, nu poți să spui niște adevăruri cu jumătate de gură, fiindcă le spui și pentru alții, ești răspunzător de eventualul impact al cuvintelor tale, care implică și categoria incomodului. Resimt poezia ca pe o răzbunare pe zonele tabu ale limbajului utilitar, dresat, atrofiat în propriile convenții. În limbaj, am tăria de care nu sunt în stare în comportament și în propria viață. Ca să fiu și mai sinceră, nu-mi place cum scriu, nu sunt sedusă de propriul scris, nu-mi învăț versurile proprii, dar nu știu să o fac altfel.
Simți că ești aceeași persoană care a scris soft guerrilla? Sau predeterminat marchează și o schimbare personală, nu doar poetică?
Îmi place să cred că s-a produs o schimbare măcar prin timpul și greșelile de viață adunate în perioadele dintre cărți, deși simt și că sunt captivă în același eu când fluctuant, când rigid, în aceleași patternuri mentale. Nu poți alege să NU fii ceea ce ești, zice Robert Sapolsky, creierul și bios-ul nu sunt construite să răspundă la negație, ea e un construct al conștiinței, că tot vorbeam de neajunsurile ei. Poți alege să fii altceva, altcineva, dar nu să te anulezi. Tot Sapolsky surprinde în Determinat percepția noastră vicioasă asupra schimbării: „La urma urmei, schimbarea, chiar schimbarea masivă, se petrece tot timpul, ceea ce pare să ne readucă la punctul de pornire al credinței în rolul întemeietor al liberului arbitru în lume. […] În vreme ce se produce schimbarea, noi nu alegem liber să ne schimbăm; în schimb, noi suntem schimbați de lumea din jurul nostru și o consecință a acestui fapt este că ne schimbăm și în ceea ce privește sursele viitoarelor schimbări pe care le căutăm.”
E ceva ce ai înțeles despre tine abia după ce ai scris acest volum?
Da, că nu am internalizat teoria determinismului, ego-ul se opune din răsputeri ideii propriei condiționări chimice și neurobiologice, ideii că deciziile se iau, de fapt, în afara și înaintea lui cu câteva milisecunde, intuiția fiind un mecanism uimitor de orientare și de cogniție. Vrem să vedem liber-arbitru chiar și acolo unde el nu există, iar asta a generat și mai mult haos. Dar, revenind la Sapolsky, „nedreptatea biologică (pornim echipați diferit, în condiții de mediu diferite) este dublată de cea socio-economică și juridică, prin care oamenii reușiți, cu un sine optim, îi sancționează, în grade diferite, pe cei care nu au avut parte de factori și de condiții bune de creștere (discriminare, excluziune, sistemul penal și de încarcerare), începând cu glucocorticoizii din sângele mamei (hormonii stresului) care afectează și determină dezvoltarea fătului.”
Crezi că omul contemporan e mai liber ca niciodată sau mai determinat ca oricând, dar în moduri mai subtile?
Cred că iluzia propriei libertăți a atins cote atât de monstruoase, încât teoria predeterminării biologice ar trebui să aibă efectul unui duș rece, al repoziționării omului în raport cu mediul, cu celelalte specii. Deja ecopoezia face asta, încearcă să schimbe percepția antropocentristă.
