Într-un final predictibil, a fost adoptată ordonanța de urgență prin care se reduc sporurile pentru munca în condiții vătămătoare sau periculoase. Ca de multe ori, încerc să mă uit la ceea ce a lipsit din dezbatere și din decizie.
Ce „urlă” din neant este absența totală din discuție a ministrului Muncii, Petre‑Florin Manole. În domeniul salarizării bugetarilor, ministerul de resort este cel al Muncii, minister care a și propus Legea Nr. 153 / 2017, cea în care sunt prevăzute sporurile atât de discutate acum. Iar ordonanța la care mă refer, OUG 36 / 2025, prin care au fost tăiate sporurile, conține doar patru semnături, cea de resort aparținând ministrului Muncii. Ei bine, inițiatorul acestei ordonanțe este… Petre‑Florin Manole.
Pe scurt, sporurile sunt bani primiți de bugetari pentru condiții de muncă determinate în urma unei expertize. Bugetarii nu „își dau” sporurile, nu „le primesc”, ci au dreptul la ele pe baza condițiilor în care lucrează. Și nu sunt inevitabile: angajatorul poate lua măsuri pentru reducerea factorilor de risc, și astfel se reduc sporurile. Iar sporul de antenă, de calculator și alte asemenea denumiri vehiculate nu sunt prevăzute niciunde, ulterior anului 2017 existând doar sporuri pentru condiții vătămătoare și periculoase.
Am văzut o agitație fericită când în funcția de ministru al Muncii a fost numit un social-democrat, un om de stânga. Dar, după mine, felicitările – dacă sunt meritate – trebuie să vină la final de mandat. În cazul de față, rolul oricărui ministru al Muncii ar fi fost să explice de ce aceste sporuri sunt necesare. Interzicerea discriminării ar fi fost un argument facil pentru un ministru fost membru în Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), adică o persoană care cunoaște principiile constituționale și, în plus, are experiența practică a soluționării unor cazuri concrete de discriminare.
Ca o declinare a interzicerii discriminării, principiul „la muncă egală‑salariu egal” e și el în tolba oricărui social-democrat care a trecut măcar pe trotuarul de vizavi al stângii. Or nici acest principiu nu a fost invocat, deși este evident că, dintre doi salariați care au aceleași atribuții, cel care și le îndeplinește în condiții de risc trebuie recompensat pentru asta. Deși diferențierea nu este scopul sporurilor, ea este esențială în combaterea discriminării. Iar acest caracter nediscriminatoriu trebuie să fie variabil, neputându-se realiza prin plafonarea la o sumă derizorie a acestui spor. Din nou, chestiuni elementare pentru un practician în combaterea discriminării.
Cineva spunea zilele trecute că a dispărut funcția purtătorului de cuvânt, la care aș adăuga că au cam dispărut și cuvintele care trebuie purtate. Și totuși actualul ministru al Muncii, deși este purtător de cuvânt al PSD, a eșuat tocmai în comunicarea propriilor măsuri, din propriul domeniu de resort. Să presupunem că nu a vrut să corecteze fățiș avântul premierului care spune trăsnăi, dar tot ar fi trebuit să intervină pentru a explica diferența dintre sporurile datorate condițiilor de muncă și cele de performanță. Bolojan a declarat înainte de tăieri că nu contează condițiile de muncă, ci performanța, dar cele doua sunt categorii net diferite: existența sau inexistența performanței nu modifică în niciun fel condițiile de lucru. Adică oricât de performant ar fi un angajat care lucrează noaptea sau în praf, el tot noaptea sau în praf va lucra: performanța lui nu va elimina condițiile grele de muncă.
Din cauza absenței unei comunicări coerente, avem parte de un nou episod de scindare socială, definit prin valul de ură la adresa bugetarilor. Oricât de inconfortabilă ar fi asumarea acestor măsuri, un ministru este dator să prevină asemenea manifestări care se vor contabiliza tot prin creșterea extremismului. Tactica de a-l lăsa pe premier să deconteze nu va funcționa pentru bugetari, care știu cum funcționează instituțiile și care sunt atribuțiile în guvern – ei îl vor vedea responsabil pe ministrul de resort.
Pot înțelege pierderea luptei politice în contextul unui deficit bugetar creat tocmai de colegii domnului ministru, conduși de fostul lui șef, Ciolacu, față de care disidența nu a existat. La limită, pot înțelege și spiritul de echipă cu un premier (neo)liberal, care-l are drept vicepremier pe un închipuit al cărui rol e biciuirea bugetarilor. Dar ce nu pot înțelege e tăcerea, ascunderea lașă în spatele subiectului.
Desigur, explicarea măsurilor nu le elimină, nu le face mai constituționale, dar în momentele de criză tocmai comunicarea poate face diferența între solidaritate și revoltă. Am zis „solidaritate”, să mă ierte domnul ministru, dar se găsește în DEX pentru cine-l caută sau a uitat ce înseamnă. Greaua moștenire e, în acest caz, o realitate, suntem toți conștienți de asta, iar niște răspunderi ar trebui asumate, tot din solidaritate – dar cu cetățenii, nu cu fostul premier.
Cred că trebuie arătat când un ministru fuge de răspundere, mai ales că există un jalon PNRR esențial pe care trebuie să-l rezolve: legea salarizării unitare, care se referă la toate drepturile salariale din sistemul public, inclusiv la infamele sporuri pentru condiții vătămătoare sau periculoase. Iar când va încerca să-l rezolve, nu va mai putea fugi nici de bugetari, nici de sindicate. Acela va fi un moment de asumare a unei poziții clare în implementarea principiului echității. Noțiuni abstracte precum echitate și justiție socială vor putea deveni (sau nu) instrumentele unui ministru al Muncii competent.
Dacă am început prin semnalarea a ceea ce a lipsit din dezbaterea publică, ei bine, și din textul de față lipsește ceva: alternativa. Am putea spune că e un termen prea scurt pentru a face reforme, dat fiind ca stăm cu sabia categoriei de junk deasupra capului. Dar să nu uităm că o lună de zile s-au purtat negocieri asupra programului de guvernare, când această lună putea fi folosita pentru etapizarea intervențiilor legislative, pentru explicarea lor, pentru dezbateri pe marginea lor și pentru ajungerea la un consens.
În continuare nu există capacitate de reformă la cei care ne conduc, pentru că ea cere viziune, iar asta nu zace în tabele, cum am spus și în textul meu anterior. Apropo de luna de negocieri, liniile roșii s-au transformat în linii palide, pe modelul sindicatelor aservite patronatului. Reducerea puterii de cumpărare a populației era una din aceste linii roșii, despre care nu cred că mai putem vorbi la modul serios după aceste tăieri.
Fenomenul generat de tăierea sporurilor devine și mai ciudat când vedem alți miniștri de resort care au discuții post-factum cu reprezentanții salariaților din ministerele lor sau din agențiile subordonate. Sper doar să aibă decența de a le comunica faptul că decizia se află la Ministerul Muncii, iar ei nu pot face decât să respecte prevederile ordonanței așa cum apare ea în Monitorul Oficial. Nu cred că Bolojan seamănă cu Ciolacu, drept care nu va emite OUG de modificare a OUG după trei zile de la emitere, așa cum s-a întâmplat în cazul pensionarilor reangajați. Dar sigur acest mod de lucru îi va aduce domnului ministru al Muncii „simpatia” colegilor din guvern, puși să dea explicații pentru ceva ce nu ei au făcut.
Unii s-au bucurat la venirea unui social-democrat într-un minister esențial pentru drepturile salariaților, sper să nu ne dăm seama în curând că ne-am ales doar cu un pesedist, care mai și absentează exact când ar conta să fie prezent. Am mai trăit un moment similar la numirea lui Câciu AKA „Minus 20 miliarde” AKA „Solidaritate cu GLE” (a trebuit să intru pe Google de două ori ca să rețin modelul ăsta de Mercedes, că nu cunosc domeniul mașinilor de peste 100.000 de euro). Ei bine, Câciu, la doar o săptămână după nenumărate felicitări din bula de stânga, a anunțat că își repudiază postările de pe FB prin care vorbea despre impozitul progresiv. Cu asemenea social‑democrați nu mai avem nevoie de neoliberali.
