România se confruntă cu o serie de deficite structurale. Cel bugetar este doar cel mai vizibil. Asta îl face mai ușor de discutat de către oricine, mai ales dacă ne lăsăm păcăliți de multiplele comparații greșite de genul „e ca bugetul familiei, nu poți cheltui mai mult decât salariul” sau „dacă ai o firmă, nu cheltuiești, pentru că vrei să faci profit”. Înțelegerea limitată a modului în care funcționează bugetul duce atât la lipsa de înțelegere și reprezentare a realității, cât și la decuplarea lui de politic.
Deficitele cu care se confruntă România sunt însă mult mai adânci și mai importante, iar discuția despre deficitul bugetar poate să le indice, dacă știm unde să privim. Deficitul politic – incluzând aici și deficitul de politicieni care să poată depăși statutul de simplu administrator – este cât se poate de evident.
Deficitul politic și de politicieni
Un guvern care nu guvernează e un simplu administrator. În discuția despre formarea noului guvern, un loc central îl au bugetul și deficitul bugetar. Prea puțin se discută despre faptul că România are un buget deja aprobat, iar o rectificare bugetară se va face vara asta, peste cel puțin două luni. Momentul rectificării e în sine un aspect important, întrucât este un deadline pentru modificările programate în a doua jumătate a anului. Orice politici publice ar pregăti noul guvern, nu le va putea implementa decât parțial fără o rectificare bugetară.
În ultima lună, discuțiile s-au limitat la acte de administrare, nu de guvernare. Mutarea unor cifre în tabel nu este guvernare, ci o simplă administrare, prin care doar sperăm că rezultatele vor fi matematice, deși știm că niciodată nu se întâmplă așa. Ce lipsește din discuția asta, axată doar pe tăieri de cheltuieli vs. creșteri de venituri, sunt reformele care să modifice modul de funcționare a statului. Sunt reforme care nu pot veni de la economiști, contabili, experți sau profesioniști, aceste categorii putând doar să aprecieze întinderea modificărilor propuse. Numai politicienii pot aduce reforme, însă pentru asta e nevoie măcar de o viziune pentru fiecare domeniu în parte, dacă nu de una generală, societală. Doar așa poți ajunge la rezultate mai bune cu aceleași resurse, nu prin măsuri punctuale de transferuri de sume de la privat la stat sau invers.
Această discuție include și o serie de reforme pentru care nu e nevoie decât de o viziune limitată. O serie de jaloane PNRR nerezolvate, printre care salarizarea unitară sau modificarea sistemului pensiilor speciale, necesită celeritate tot până la rectificarea bugetară. Asemenea modificări substanțiale nu se pot face în spatele ușilor închise, ci au nevoie de o mult mai largă dezbatere publică. Subiectele referitoare la jaloanele PNRR, alături de sumele care s-ar debloca prin realizarea lor, nu au ajuns pe agenda publică, ea fiind parazitată parcă intenționat de non-subiecte useriste. Aceiași bani însă mai au niște condiții de deblocare, referitoare la numirile în consiliile de administrație și în noua agenție guvernamentală cu atribuții în guvernanța corporativă. PNRR este tocmai intersecția dintre reforme și miliarde, iar lipsa de interes pentru aceste probleme a partidelor din viitoarea coaliție guvernamentală nu e deloc un semn bun pentru noi. Fără a fi ceva magic la mijloc, rezolvarea acestor jaloane poate avea efectul dublu de a regla o serie de cheltuieli și de a aduce mai apoi și o parte din banii necesari.
Raportarea la resurse nu se limitează la buget, ci include și resursa umană. Există suficient adevăr în afirmația că „nu vom rezolva această problemă cu aceleași persoane / partide care le-au generat”. Dar asta nu ne ajută să înțelegem pe deplin că lipsa politicilor organizaționale sănătoase de recrutare, selecție și promovare a oamenilor în partide a fost primul nostru eșec politic. Numele activate recent în toate partidele care participă la negocierile pentru formarea noului guvern nu diferă cu nimic față de cele care au decorat fotoliile vechilor guverne. Faptul că discuțiile se opresc la tabele, respectiv la cifrele din buget, este dovada clară a lipsei de viziune a clasei politice. Însă nu există – sau nu am remarcat eu – voci din afara spectrului politic care să poată ieși din această limitare și să pună accent pe reforme.
Impozitarea progresivă ca eșec
Aici voi deschide o mică paranteză despre impozitarea progresivă a veniturilor persoanelor fizice. Am o veste proastă pentru stânga, deoarece ne lipsește capacitatea de a depăși limitele cadrajului dat de deficitul bugetar. Pe cifre, în cele mai optimiste scenarii, impozitarea progresivă ar aduce aproximativ 0,5–0,8% din PIB la buget, ceea ce exclude argumentul echilibrării bugetare doar prin această măsură. Oricum, asta poate fi convingător doar pentru vreun „expert” extern, deoarece noi știm că trăim în țara optimizării fiscale la nivel de Opel Vectra și Volkswagen Golf „pe Bulgaria”. La noi, mult hulita optimizare fiscală are capacitatea de a deveni fenomen de masă, nu este rezervată doar milionarilor în euro.
Ce a lipsit din discuția despre impozitarea progresivă este tot viziunea: vrem să fim o țară ca afară și din punct de vedere fiscal? Iar solidaritatea cu generațiile viitoare a lipsit total din discurs, termenul fiind oricum parțial confiscat de fostul ministru de finanțe cu o gaură de 20 de miliarde în buget. Taxarea ca element de statut, deși contrară ortodoxiei stângiste, poate fi un element care să facă mai atractivă această măsură. Argumentația – ceva mai complicată – referitoare la activarea civică prin creșterea contribuției la efortul public pare de asemenea străină. Ba chiar și reducerea corupției ca element de diferențiere socio-economică putea fi un element bun în comunicare. Pe scurt, deși știm de ce avem această revendicare, nu am putut crea o comunicare coerentă și raportată la contextul social, ci am jucat pe terenul plin de gropi al dreptei – gropi pe care tot felul de Năsui par că deja le vânează ca să dea în ele: inepțiile legate de cercetare sau de voucherele pentru profesori seamănă cu niște greșeli intenționate, care să acapareze agenda publică.
Argumentele strict tehnice nu vor convinge pe nimeni, oricât de importante ar fi. De aceea trebuie cristalizată o comunicare eficientă referitoare la impozitarea progresivă, pentru a nu mai pierde nici timp și nici energie cu argumente neconvingătoare. Acest moment de neputință mi-a adus aminte că ne-a trebuit aproape un deceniu să scăpăm de retorica „asistaților sociali”, deși cifrele arătau că e o falsă problemă.
România nu are doar o problemă de deficit bugetar: problema reală și urgentă este finanțarea acestui deficit, iar despre asta s-a vorbit mai degrabă timid. Argumentele prin care combatem țintele de deficit nu mai sunt utilizabile, pentru că inclusiv deficitul este doar o cifră abstractă dacă nu ai bani să și plătești. Aici e încă una dintre limitările impozitării progresive, faptul că banii ar veni cel mai devreme anul viitor, iar noi avem o problemă de lichidități acum, în acest an bugetar. Creșterea încrederii creditorilor poate în sine să aducă bani, însă nu în cuantumul colectării.
Reformele greșite vor aprofunda criza
În acest moment, există un singur domeniu unde se discută despre reformă structurală, cel al învățământului, iar una dintre componente este creșterea alocărilor de la bugetul de stat pentru educație. Fie că e vorba despre salarii, dotări sau alte cheltuieli, învățământul este în mod cert subfinanțat. O creștere a finanțării poate îmbunătăți rezultatele de sistem, dar fără modificări sistemice nu va exista un salt calitativ. Mărirea normelor, executarea contractului exclusiv la locul de muncă și alte măsuri de același gen s-ar vrea pansamente pentru percepția publică greșită că profesorii nu muncesc suficient. Aceste măsuri inadecvate, degrabă acceptate de tartorii sistemului, sunt menite să rezolve false probleme, ceea ce e mai greșit decât să lăsăm lucrurile așa cum sunt.
Există și alte domenii care au strategii formulate, dar care nu par să fie la îndemâna partidelor politice pentru a le putea utiliza măcar în discurs. Cineva, cândva, ar trebui să inventeze mânere pentru strategii, să știe și politicienii de unde să le apuce.
Mijloace vs. resurse
Digitalizarea nu este doar o mantră, bună de murmurat în momentele în care rămânem fără argumente. Unul dintre subiectele predilecte din discuția despre deficit este colectarea creanțelor bugetare, în centrul acestei discuții stând TVA-ul. Una dintre soluțiile miraculoase anunțate pentru creșterea colectării TVA-ului a fost e-factura, care astăzi funcționează din plin, dar rezultatele au întârziat să apară. Digitalizarea nu va funcționa niciodată ca un duh din lampă care ne îndeplinește dorințele, deși ajută extrem de mult la automatizarea proceselor. Fiind o unealtă în slujba administrației, contează cel mai mult cine o mânuiește, iar această discuție ne va duce înapoi la primul punct, unde am vorbit despre deficitul de politicieni.
În același timp, niciun oraș din România nu se află în primele 20 de capitale tehnologice ale Europei. Asta e o dovadă că măsurile fiscale, precum facilitățile întinse pe ani de zile, neînsoțite de alte măsuri, nu vor genera un efect pe verticală. În plus, resursa majoră reprezentată de viteza de internet este în continuare folosită limitat ca factor de dezvoltare. Ne plângem de lipsa autostrăzilor, dar folosim limitat cele două autostrăzi disponibile: internetul și Dunărea. Și nici nu va veni nimeni să ne bage-n traistă.
Oportunitatea opoziției
O predicție pe termen scurt trebuie să țină cont și de deficitul democratic. Actuala coaliție guvernamentală este inițiată de o majoritate parlamentară confortabilă. Ulterior formulării programului de guvernare, vom avea din nou un simulacru de audieri ale viitorilor miniștri în comisiile parlamentare. Ori asta nu va face deloc bine unei societăți deja polarizate la extrem.
Aici însă se deschide un spațiu politic pentru opoziție extraparlamentară, care va avea în numirea guvernului un prim moment important pentru a se afirma pe scena politică. Este esențială aducerea pe agenda publică a contraponderii unei viziuni politice dincolo de simple măsuri administrative. Iar societatea este, în aprecierea mea, avidă de alternativa care nu i s-a oferit la votul din toamnă sau care i s-a luat la votul din iarnă. Am convingerea că există suficient timp și loc pentru a discuta dincolo de tabele, dincolo de procente seci și sume mai mult sau mai puțin nule. Iar cine va reuși să facă asta într-un mod aplicat, coerent și consistent în următorii ani, va primi un binemeritat premiu electoral la alegerile viitoare.
În loc de concluzie, voi spune doar că această dezbatere, care a implicat societatea într-o proporție destul de mare, a fost lipsită de elementul central reprezentat de cetățeni. Discuțiile au fost mai degrabă pe hârtie și, din păcate, nici măcar sindicatele nu au putut oferi soluții, ci doar opoziție. Sindicatele au fost practic aliniate mesajului partidelor politice, trasând linii roșii, rămânând în defensivă, fără a determina măcar un off-side președintelui sau partidelor. Departe de mine să consider că ar avea responsabilitatea situației în care am ajuns, dar o reprezentare eficientă presupune ca în consultare să poți porni de la cauze, să analizezi efectele și, cunoscând cel mai bine nevoile oamenilor, să aduci un plus de claritate în dezvoltarea politicilor publice.
P.S. Ce nu apare și nici nu dispare: extremismul
În discuțiile referitoare la măsuri, buget, deficit, reforme, lipsește orice formă de analiză a cauzelor extremismului. Am ajuns contabilicește la o criză democratică, din care nu vom ieși tot contabilicește. Sociopatia de care dau dovadă mulți dintre liderii politici va produce rezultate, iar cât timp extremismul nu apare în analize, nici nu va dispărea din societate.
