O platitudine foarte prăfuită afirmă că tot românu’ se pricepe la fotbal & la politică. Adevărat, însă doar parțial. Locuitorul spațiului carpato‑danubiano‑ontic are multiple competențe, grație Providenței care l-a avut mai mereu la suflet. Cronica de film se numără printre ele. Când a.l.ș. a renunțat la cronica de film, a făcut-o invocând tocmai acest aspect: cronica de film era un sport prea democratic – or nimic nu-i mai străin unui dandy decât alergatul la maraton. Cum, în ciuda unei insatisfacții identitare crescânde, fac totuși parte din acest animal multiform & nevertebrat numit „românitate”, mi-am zis să profit de ocazie și să glosez pe marginea cinematografiei erotice, fără să-mi propun să devin un D.I. Suchianu al filmelor pentru adulți.
Erotic, nu pornografic, adică o peliculă care se mișcă, măcar vagamente, pe linia expozițiune – intrigă – desfășurarea acțiunii – punct culminant – deznodământ. Având în majoritatea cazurilor o cinetică redundantă acompaniată de gâfâieli calpe, filmele porno sunt doar Mării cu alte pălării – din zona aceasta am reținut în ultima vreme doar câteva titluri mai hazoase precum: Ghici cine vine la fofo, Pădurea Păduchilaților, Mult zgomot pentru lindic sau E.T. – cum ti prindi cum ti futi.
Revenind la erotic, filmul argentinian Micro (2024), regizat de Adolfo Delgado, pune pe tapet drama unui bărbat de 30 de ani, Dario Tobago, cu un penis minim invaziv. (Actorul ar fi putut juca într-un Mignonii pentru adulți dacă Kyle Balda și Pierre Coffin ar fi avut inspirația să facă unul.) Tobago încearcă să-și suplinească micimea apelând la intelectul lui vădit peste medie, folosit ca un lasou sexual. Degeaba, practica îl omoară. Ni se înfățișează o salbă de nereușite amoroase care sfârșesc invariabil cu Tobago mângâiat pe ceafă plin de compătimire de amantele rămase cu plăcerea nereperată. Dezamagit, se îndreaptă spre voyeurism. Este alungat și de acolo. Apoi experimentează practici sexuale care implică penisul altcuiva. Prejudecățile sociale îi înaintează nota de plată și se vede nevoit să abandoneze uranismul, alegându-se cu o mică depresie. Finalul filmului ni-l prezintă pe erou stând pe o bancă într-un părculeț, relativ împăcat cu soarta de membru cu drepturi depline în Salonul Refuzaților Sexului. Din când în când, aruncă firimituri porumbeilor, iar în planul vag îndepărtat, doi porumbei se coțăie pasional, făcându-i parcă în ciudă. Morala filmului este mai limpede decât apa Ozanei: No Country For Small Dicks.
Totul despre sex și alte câteva lucruri (Mario Osupov, 2023) e genul de titlu clickbait, pentru că, în realitate, filmul – o cruntă dezamăgire – se focusează mai mult pe alte câteva lucruri și mai deloc pe sex. Nu recomand!
Gotic erotic (2025). Se spune că filmele erotice produc același efect ca romanele XXX, una dintre mâini plasându-se natural pe protuberanța mediană. Afirmația nu se confirmă și în cazul de față, căci orice intenție de erecție este zădărnicită de partea horror a poveștii. Nici nu apuci să te instalezi în juisența Erosului că Thanatosul îți aplică un brânci di granda. Tot filmul poate fi redus la o singură frază: o ceată de hăndrălăi dați cu briantină și cu niște canini de cotarle iau cu asalt fundurile unor cetățeni cumsecade aflați în ipostaze vulnerabile. Nu regăsim nimic din atmosfera pe care o degajă romanele de o eficacitate măiastră a unor Ann Radcliffe sau Horace Walpole, ci doar coituri demonice în decoruri kitsch. Interpretările vădit teatrale ale vampirilor fornicanți și narațiunea debilă care scârțâie din toate încheieturile peliculei condamnă filmul să nu ajungă niciodată în Liga 1 a cinefiliei erotice. După eșecul cu filmul pseudozoofil Las-o că măcane, regizoarea scoțiană Freya McGinn bifează un nou chix. I-am dat notă 5 din 10 doar pentru că marțea între 10:30 și 14:15 sunt mereu foarte generoasă.
