Deniz Constantin (n. București, 1984) a studiat sociologie la Universitatea din Zürich (2003‑2006), după care a lucrat o perioadă în publicitate și marketing digital, precum și ca bucătar. Explorator și, în mare parte, autodidact, și‑a descoperit pasiunea pentru pictură în timpul unui voiaj prelung în estul Asiei, în 2017–2020. A urmat apoi cursuri de pictură la Barcelona (2020), parcurgând varii influențe artistice, de la post-impresionism și realism, până la art brut.
În prezent, este pictor full‑time, având la activ cinci expoziții personale la București, Chișinău și Tirana. În 2023, a curatoriat expoziția de grup Turbo Kebab, în spațiul artist‑run din Strada Bitolia, nr. 40, cu un vernisaj‑manifest excentric, despre ne‑înregimentarea faptului artistic.
Exuberantă cromatic, cu ecouri din fauvism și naivi, caricaturală și, în același timp, reflexivă, pictura lui tratează cu umor incisiv și ireverențios idei și obsesii personale precum visul, capitalismul, războiul, bătrânețea, relațiile de dominație sau solitudinea marilor aglomerări umane. Un voiaj recent în cinci țări din America de Sud i‑a deschis un nou orizont de explorare personală și creativă. Trăiește și lucrează la București.
Little Sausages and Eclairs, 2022, 100 x 70 cm
Laurențiu Dulman: Salut, Deniz! Ai studiat sociologie în Elveția, apoi ai avut o firmă de marketing digital, iar în 2019, când locuiai într‑o țară exotică, ai început să pictezi. Cum ai hotărât că vrei să devii pictor?
Deniz Constantin: Salut, Laurențiu, și mersi de interviu. Nu știu dacă am hotărât vreodată să devin pictor – aș zice mai degrabă că a fost vorba de o serie de factori care au contribuit la dorința mea de‑a încerca o cale nouă. În primul rând, simțeam nevoia de‑a mă exprima altfel decât o făcusem până atunci în marketing, unde eram obișnuit să lucrez pentru un public țintă, cu indicații de la alte instanțe decât propria persoană, căreia simțeam că nu‑i acordasem niciodată atenția cuvenită. Apoi, călătorind mult singur, m‑am apucat să desenez și să pictez, de vreme ce nu încercasem asta niciodată. Iar când a venit Covidul, am avut mai mult timp pentru acest nou sens pe care‑l descoperisem.
La puțin timp după ce am ajuns în Asia, am aflat că nu mai aveam voie să zbor pe distanțe foarte lungi, din cauza unei tromboze, deci nu puteam să mă întorc în țară, așa că am rămas acolo, mi‑am continuat terapia și am descoperit lucruri despre mine și despre locurile pe care le vizitam, via zboruri scurte. Îmi plăcea acest proces, simțeam ca în sfârșit îmi aparțin, apoi, spre final, am avut parte de o aventură nasoală, dar care mi‑a oferit noi perspective. Am dat peste o tabără de fasciști din Țarile Nordice stabiliți în Thailanda. Mă dusesem acolo să învăț box thailandez, apoi am aflat cine erau de fapt și cumva am fost nevoit să mă confrunt cu cine sunt și să hotărăsc ce vreau să reprezint.
Acolo mi‑am dat seama că nu sunt un luptător, ci un artist cu convingeri care, deși mă pot pune în pericol, reprezintă o parte importantă din mine: în Elveția, fusesem „adoptat” de stângiști pe vremea când poziționarea la stânga nu doar că nu era la modă în România, dar nici nu reprezenta nimic concret. Astăzi, ideologiile, tiparele de gândire și idiosincraziile de stânga mă fascinează în continuare, dar am ales pictura ca mod de reflecție asupra acestor aspecte ale condiției umane.
Dancer, 2023, 92 x 65 cm
Tabără asta din Thailanda forma copii nordici în spirit de luptători, iar conducătorul ei era un suedez cu convingeri de extremă dreapta. El mi‑a aruncat cumva mănușa, spunându‑mi că trebuie să lupt pentru crezurile mele de stânga, ceea ce m‑a ajutat – odată ce am scăpat de acolo în siguranță – să îmi dau seama că orice ideologie e periculoasă și duce la conflict, dar că, în același timp, e imposibil să trăiești fără o ideologie, și de aici au început explorările mele pe pânză și în social media.
Laurențiu: Da, am văzut la tine în atelier multe lucrări cu subiecte ideologice și ți‑am citit pe rețele textele despre capitalism, anticapitalism & teme recurente ale stângii, pe care le tratezi cu umor & ironie. De unde înclinația asta?
Deniz: Am văzut cât de beligeranți tind să devina oamenii la propriu și la figurat, în funcție de convingerile lor. Da, poziționarea de stânga mi se pare una mai „nobilă”, să zicem, și deși eu însumi am dezvoltat o adevărată nevroză de stânga și mi‑am clarificat mai apoi de unde vine, consider că e oportun, mai ales acum, să nu te iei foarte în serios, pentru că asta nu aduce nimic bun.
Cu toate că mă poziționez ca social‑democrat și nu merg mai departe în convingerile mele de stânga, pentru că vad pericolul violenței, am grijă să râd și de mine însumi atunci când le susțin, nu doar de ceilalți. Cred că de ideologii e bine să râzi, ca să rămâi un om ancorat în realitate, care‑i mai complexă decât ce emană o ideologie.
Nirvana, 2022, 82 x 100 cm
Laurențiu: Pictezi în culori foarte vii, care amintesc de fauviști, de expresionismul german și de pictura naivă. Ce pictori au fost formatori pentru tine? Și e important desenul? Că știu c‑ai urmat cursuri de desen clasic la Barcelona.
Deniz: La început, m‑au fascinat Peter Doig, Martin Kippenberger și expresioniștii germani, de care ai amintit, precum și trei pictorițe care pictează cu mult umor: Tala Madani, Lampu Kansanoh și Laura Owens – îmi plac mult și m‑am gândit că uite, așa aș vrea să mă exprim și eu.
Când am plecat să fac cursuri academice la Barcelona nu știam că ce voi învață acolo nu are aproape nicio legătură cu modul de a picta a celor menționați înainte. Dar cursurile astea mi‑au acoperit mie un soi de handicap, pentru că nu desenasem niciodată, și mi‑au dat de lucru pentru tot restul vieții, în sensul de a construi o punte între academismul care se preda acolo și pictura liberă, voluntar & involuntar haioasă pe care vreau eu s‑o reprezint.
La Barcelona, termenul de „desen” e folosit într‑o accepțiune largă, în sensul că se pune semnul egalității între pictură și desen, atât ca etică a lucrului, cât și ca abordare vizuală – deci desenul e foarte important. Pentru mine, încă reprezintă un handicap pe care‑l am de surmontat, pe care mi‑l asum relaxat, pentru că din el se nasc accidente și o manieră sinceră de abordare a subiectelor, manieră pe care n‑aș vrea s‑o pierd nici dacă într‑o zi voi dobândi, să zicem, o mână mai sigură.
3 Girls Watching TV, 2022, 80 x 90 cm
Laurențiu: Mi‑ai povestit că perioada ultimelor alegeri prezidențiale, care a început în noiembrie 2024 și s‑a încheiat în mai 2025, a fost una angoasantă pentru tine. Ce crezi că s‑a întâmplat? De ce a virat o parte din Republica noastră spre radicalism de dreapta?
Deniz: Da! Am stat în anxietate mai rău ca la Covid. Am văzut cum teme de care eu „râdeam” (în sensul că mi se părea că trebuie să facă obiectul unor discuții serioase), cum ar fi renașterea spirituală, redistribuirea economică, nedreptatea, neamul, speranța etc., pe care le anticipasem ca fiind preocuparea multora, se amestecau ca într‑un kebab cu teme precum ezoterismul și tot soiul de dezinformări, conspirații & poziții rezultate în urma unui amplu proces de spălare pe creier. Chestia asta m‑a speriat.
Că temele astea au fost puse în sfârșit în discuție publică e bine, dar confiscarea lor în scopul unei agende fascistoide (care mă sperie după trauma cu europenii de extremă dreapta din Thailanda) nu poate decât să ducă la pericolul violenței directe, a luptei omului împotriva omului, în loc ca fiecare să‑și rezolve pentru el ce are de rezolvat.
Mă străduiesc să recurg la artă și umor ca să‑mi rezolv neliniștile, pentru că nu vreau să le proiectez asupra altora. Cât despre radicalismul de dreapta, cred că suntem o social‑democrație eșuată, cu nevoi insuficient acoperite, pe care fascismul le sesizează (de asta e eficient), dar le pervertește în ură și barbarie (de asta e periculos). Eu pictez în primul rând pentru mine, ca să rămân pe linia de plutire în tot acest context, pe care nu îl pot controla – ceea ce mă sperie.
Green Tree House, 2022, 90 x 80 cm
Laurențiu: Joi, 4 decembrie, de la ora 18, în spațiul tău de pe Strada Bitolia, nr. 40, vernisezi o amplă expoziție curatoriată de Dan Popescu. La ce să ne așteptăm?
Deniz: Expoziția este rezultatul anxietății pe care am resimțit‑o în perioada asta, în care în mod normal aș fi ales să pictez chestii frumoase și să‑mi dezvolt tehnica. Cum n‑am putut face asta, fiind preocupat de schimbările politice și, implicit, de propria siguranță, am ales să pictez situația mea interioara și câteva evenimente exterioare legate de schimbările astea. Eu nu (mai) vreau sa fiu un pictor social sau politic, vreau să pictez chestii frumoase, dar contextul nu mi‑a dat de ales. În expoziție sunt incluse și tentativele mele eșuate de a picta chestii frumoase. În sensul ăsta, e o expoziție grunge.
