Raluca Urse s‑a născut în 1991, la Târgoviște. A urmat studiile universitare la Facultatea de Litere a Universității din București, unde și‑a obținut și doctoratul. În prezent, predă limba și literatura română la o școală gimnazială din București.
Cursantă la Mornin’ Poets, Raluca a publicat poeme în Revista de Povestiri și în revista Familia. Volumul ei de debut, Tot ce atingi devine quasar (Editura pentru Artă și Literatură, 2026), este o lecție de respirație atât pentru copilul devenit adult mult prea devreme, cât și pentru adultul blocat într‑o copilărie dură.
Bună, Raluca! Volumul tău de debut, Tot ce atingi devine un quasar, este împărțit în patru secțiuni: Acum sunt doar tandrețe, Peste inima mea cineva dă un asteroid prin răzătoare, Toate rămân pe mal și Te lepezi de căluții de mare? În lectura mea, ele ar putea fi condensate sub forma succesiunii: tandrețe – traumă – liniște – acceptare. Pentru început, spune‑mi, te rog, cum ai gândit structura volumului.
Bună, Talida! Nu știu dacă îmi pot însuși cuvântul gândit în acest context. Ar presupune că aș fi avut, înainte de a începe, un plan. O viziune pe care s‑o fi implementat. Și nu a fost cazul. Mai întâi am scris, iar ceea ce am scris s‑a cerut mai apoi structurat. Momentul cheie a fost cel în care am decis ca ultimul vers al unui poem să devină titlul următorului. Încercând să așez textele în felul ăsta, am văzut și împărțirea pe teme.
Tandrețea e supraîncărcată ironic, pentru că prima parte vorbește foarte mult despre furie, neputință, dar, cumva, și despre forță. În partea a doua, trauma e reliefată de posibilitatea dragostei. Abia în contrast cu dragostea, ceea ce fusese înmagazinat ca reacție la realitatea imediată se devoalează ca traumă.
În al treilea capitol, liniștea e adusă de un soi de solidaritate interiorizată, de conștientizarea că furia și neputința sunt, iată, componente recurente ale condiției feminine. Ceea ce ai identificat drept acceptare în al patrulea capitol se manifestă ca o distanță pe care nu sperasem s‑o pot lua vreodată față de propriul interior, iar această distanță mi‑a permis să explorez și teritorii noi și să experimentez dimensiuni care nu îmi erau și nu îmi sunt intime.
Tot ce atingi devine quasar pare să descrie un dezastru care, în cele din urmă, e domolit prin tandrețe. Ai construit un spațiu în care rănile se pot vindeca, în care obstacolele emoționale pot fi depășite mai ușor. Scrierea volumului a avut pentru tine și o componentă eliberatoare, terapeutică?
Nu cred că scrierea volumului a avut, în sine, o componentă terapeutică. Din contră, am apelat la terapie ca să pot scrie – aveam un blocaj atât de puternic, încât nu reușeam să lucrez nici la teza de doctorat, iar poezie nu mai scrisesem din facultate și nici nu îmi imaginam că voi mai scrie vreodată.
După câțiva ani de psihanaliză, în care am reușit să îmblânzesc câteva lucruri din mine, a revenit dintr‑odată și poezia, așa că, în sensul ăsta, aș spune că ea e mai degrabă un efect al terapiei, nu un instrument al ei. Cred, totuși, că prin poezie s‑a deschis un canal de comunicare diferit, prin care au putut fi (d)enunțate lucruri pe care nu le puteam verbaliza direct, dar care fuseseră deja aduse la suprafață și conștientizate în psihanaliză.
În același timp, cred că scrisul terapeutic, în sens strict, trebuie să rămână un spațiu intim. Terapia presupune o formă de onestitate brută, nefiltrată, iar în momentul în care intervine lucrul pe text – alegerea cuvintelor, construcția, cosmetizarea –, intrăm deja într‑o altă zonă, cea a expresiei artistice, iar aceasta din urmă se află la antipodul recuzitei la care apelăm în orice formă de terapie.
Versurile acesta este cântecul de leagăn al ralucăi / în care furia crește ca o magnolie neagră / într‑un vulcan stins evocă un sine de copil care crește într‑un mediu impregnat de duritate. E un sine la care adultul din tine revine constant. Ce raport institui în poezia ta între cele două instanțe emoționale?
Relația dintre aceste două instanțe nu e una liniară, de tipul trecut‑prezent, ci mai degrabă una de coexistență tensionată, de expunere continuă. Există o mișcare de întoarcere, dar nu una nostalgică, ci una necesară, pentru că acolo se află nucleul unor emoții care nu au fost pe deplin articulate în momentul lor.
Copilul nu apare ca o figură vulnerabilă care cere consolare, ci ca un nucleu dur în care emoțiile au rămas în stare brută, iar adultul nu vine să liniștească acest sine, ci mai degrabă să stea în proximitatea lui, să‑i dea drept de veto, uneori chiar să‑i preia intensitatea. Poezia devine, astfel, un spațiu în care aceste două voci nu se anulează, ci coabitează, uneori în conflict, alteori într‑o formă fragilă de reconciliere.
Unele poeme din volum – „furia mea strivește tot ceea ce rămâne în crisalidă la plecare”, „de ce mă asculți”, „coboară și botează‑te” – au un evident substrat autobiografic. De altfel, am observat că multe dintre poemele scrise de tine în timpul atelierelor Mornin’ Poets, la care am participat împreună, vorbesc despre experiențe personale. E o direcție programatică sau poezia ta se îndreaptă natural spre acest tip de inspirație?
Nu a fost vorba despre o direcție programatică. Poemele mele nu pornesc, de regulă, dintr‑un plan sau din intenția de a construi un anumit tip de discurs, ci din nevoia de a da formă unor stări ori experiențe care revin insistent. Faptul că multe dintre texte au un substrat autobiografic s‑a impus firesc, pentru că există, undeva în mine, o tensiune pe care nu am simțit nevoia s‑o evit. Experiența personală funcționează ca punct de plecare și nu ca miză în sine.
Cred că sunt atrasă în poezie de felul în care decupajele autobiografice pot fi transformate, reșapate sau abstractizate. Aș spune că direcția asta s‑a conturat în timp, aproape independent de mine. Totodată, îmi este greu să scriu în afara biografiei – la Mornin’ Poets sfârșeam de multe ori reinterpretând temele care ni se dădeau în așa fel încât să se suprapună cu preocupările mele interioare.
În poezia ta, feminitatea apare ca o forță rezilientă, ceea ce, în lectura mea, conferă o componentă feministă volumului. Cum te raportezi la tematica feministă? Este ea o miză pentru tine?
Nu am pornit cu intenția de a scrie un volum programatic feminist, dar, pe parcurs, am înțeles că dimensiune asta e prezentă în mod firesc în textele mele. Feminitatea nu apare ca o temă separată, ci ca un filtru prin care se organizează experiențele, cu tot ce ține de vulnerabilitate, presiune, nedreptate, dar și de reziliență, așa cum ai zis. În același timp, cred că există o miză în a da voce unor realități care sunt adesea estompate sau simplificate.
Ce lecturi simți că au fost importante pentru tine în procesul creativ care a configurat volumul?
Au fost foarte multe lecturi care au avut un rol important și, în multe cazuri, au precedat procesul de scriere al volumului. În primul rând, vreau s‑o numesc pe Angela Marinescu. Cred că reîntâlnirea cu poezia ei – pe care am reluat‑o când a murit – a detonat în mine dorința sau nevoia de a scrie. M‑a atins și printr‑o zonă de experiență comună, deoarece am suferit de aceeași boală, chiar dacă, în cazul meu, s‑a manifestat într‑o formă mai prietenoasă.
Apoi, au contat mult cele două Anne – Sexton și Carson –, fiecare în felul ei, prin intensitatea și libertatea cu care au lucrat cu materia autobiografică. Din spațiul contemporan apropiat, trebuie să îi menționez pe Cristina Drăghici, Tiberiu Neacșu, Andrei Zbîrnea, Ștefania Mihalache, Svetlana Cârstean și Aleksandar Stoicovici, criteriul de selecție fiind simplu: în timp ce le citeam textele, am avut multe momente în care m‑am oprit pentru a scrie (cred cu tărie că poezia bună e cea care te face să scrii). În vremea în care manuscrisul era în lucru, a apărut și volumul Ancăi Ioana Câdă, Însemnări pe tivul fustei, pe care îl consider cel mai bun debut în poezie din ultimii ani. (Oh, ce mult mi‑ar plăcea să scriu ca Anca.)
În final, un loc cu totul și cu totul special e ocupat de Alin Dimache. Am lucrat împreună la volumele noastre și, inevitabil, chiar dacă textele noastre mergeau în direcții diferite, poezia mea a fost contaminată puțin de a lui.
