Radu Cosașu a murit în aprilie 2023, la două luni de la un atac vascular cerebral. Era internat în spitalul Elias. A rămas până în ultima sa zi un bucureștean.
Am fost aproape de Radu Cosașu până la sfârșit, am continuat să îl vizitez și după ce nu mai știa întotdeauna cine sunt.
Boala îi răpise din luciditate, dar nu îi învinsese spiritul. Și‑a păstrat, prin unul dintre acele miracole care nu l‑ar fi uimit, simțul umorului.
Și‑a păstrat dragostea pentru ziare și pentru literatură. Nu mai putea scrie, dar mai putea fi fermecător povestind.
Cred și acum că, de fapt, a murit de tristețea insuportabilă că nu mai putea scrie, că nu mai putea ține un creion în mâna dreaptă.
Îi citeam articole din ultimele gazete și chiar și când, mai târziu, nu mai putea vorbi, obișnuia să strâmbe din nas sau să dea din mâna stângă, în semn de dezaprobare, dacă nu îi plăcea muzica aceea a cuvintelor de pe hârtie.
Era muribund, dar se lăsa în continuare încântat de faptul divers. Îl adora (verbul lui Caragiale) și nu făcea din asta un secret.
Întâmplările lumii îl făceau să surâdă sau să se întunece, dar niciodată nu l‑au lăsat indiferent. Nici măcar nu trăia în trecut, nu se refugiase în melancolie. Pentru Radu Cosașu, prezentul era mereu important, cum să nu fie?
Radu Cosașu a iubit viața, a iubit lumea pe care nu se încumeta să o cutreiere, dar o privea mereu curios, de la o rezonabilă distanță mic‑burgheză.
Când m‑am trezit responsabil legal peste opera sa antumă și peste cea postumă (fiindcă Radu Cosașu a lăsat și câteva caiete cu texte niciodată publicate – deocamdată), m‑am cutremurat: cum o să pot duce această greutate?!
Dar i‑am promis lui Radu Cosașu că atâta timp cât voi supraviețui, ba chiar și după aceea, nu voi lăsa numele său să fie uitat. Că îi voi republica textele, ca pe niște semne venite dintr‑o altă lume, mai veche și, nu o dată, mai bună.
Am început, așadar, republicarea cărților lui Radu Cosașu cu speranța că vom reuși să construim o Bibliotecă Radu Cosașu pentru alți cititori, pentru noi cititori, pentru viitor. O bibliotecă din care să nu lipsească nimic important. Și din nou: ce nu e important la Radu Cosașu?
L‑am întrebat cândva care a fost cel mai bun an din viața sa. De obicei ezita înainte să ofere un răspuns și mereu avea la îndemână o nuanță. Dar atunci nu a ezitat: 1975.
Ar fi trebuit să întreb de ce, dar nu am întrebat, așa că Radu Cosașu mi‑a spus ce se cuvenea: „Nu mă întrebi de ce? Pentru că eram tânăr și începusem să învăț să scriu.”
Radu Cosașu avea pe atunci patruzeci și cinci de ani, iar eu mai aveam de așteptat opt ani până să mă nasc.
Publicase deja Viața în filmele de cinema, Un august pe un bloc de gheață și prima dintre Supraviețuiri. Își reluase locul în presă, după cei doisprezece ani de șomaj ideologic la care fusese condamnat de regim în 1956. Era admirat ca scriitor la ziar și era deja foarte apreciat ca nuvelist.
Atunci, la patruzeci și cinci de ani, Radu Cosașu nici nu ajunsese la jumătatea vieții sale lungi.
Cartea Ocolul Pământului în 100 de știri a fost publicată inițial la Cartea Românească, în 1974. O republicăm întocmai, „fără modificări oportuniste”, cum ar fi scris Radu Cosașu.
O jumătate de secol mai târziu, am ales această carte pentru a începe Biblioteca Radu Cosașu. Nu e capodopera sa, dar e un bun început pentru cei care intră în universul său. Bine ați venit!
Intrarea se face prin întâmplările acestea care dau ocolul Pământului întreg până își află ecoul în inima unui mereu tânăr bucureștean care va scrie toată viața cartea supraviețuirii sale.
Radu Cosașu a iubit, precum se știe, filmele de cinema și muzica și sportul și literatura. Citea enorm, a fost generos și înțelept, a făcut greșeli politice în tinerețe și a pătimit toată viața pentru ele.
Pentru greșelile politice, precum și pentru greșelile sentimentale, a pătimit la fel: ca un Chaplin, cu șuturi în fund. Mi‑a spus‑o nu o singură dată. A și scris‑o, dar ce nu a scris Radu Cosașu?
Opera sa se întinde pe zeci de ani și cuprinde zeci de titluri.
L‑am întrebat într‑o zi, cu mulți ani înainte de sfârșitul acela de lume din primăvara lui 2023, ce i‑a plăcut cel mai mult să facă aici, pe Pământ.
A surâs. Și‑a aprins pipa. S‑a uitat la mine cum se uita când nimeream o întrebare potrivită, și‑a dres glasul și a început cu vocativul nostru cel mai intim: „Măi, băiete…”
Deodată apartamentul său de la ultimul etaj de pe Titulescu s‑a umplut de lumină, aceeași lumină pe care am mai văzut‑o doar când vorbea despre copilăria sa de pe Aleea Popa Nan.
Ei bine, lui Radu Cosașu cel mai mult i‑a plăcut să găsească știri în ziarele lumii, știri scrise anume pentru el, să le decupeze și să le păstreze pentru totdeauna. Așa mi‑a răspuns atunci și n‑am uitat niciodată amănuntul.
De aceea începem cu Ocolul Pământului, care e o declarație de dragoste pentru Jules Verne, pentru ziare și, desigur, cum știe orice cosașian și cum vor afla noii cosașieni, pentru internaționala oamenilor buni de pe planeta Pământ.
Apoi, cartea aceasta este la fel de bună ca oricare alt text de Radu Cosașu de mai târziu, din motivul elementar că toate erau bune.
Vorbeam des despre Supraviețuiri. Când se alinta, Radu Cosașu își spunea sieși „tovarășe Cosașu”.
L‑am auzit punându‑și întrebarea asta: „Ce supraviețuiri, ce a supraviețuit, tovarășe Cosașu?” Am aflat și răspunsul: „Rămășițele mic‑burgheze și ziarele mele.”
Știu exact ce ar face Radu Cosașu aflând că este publicat mai departe, după o jumătate de secol.
Îl văd cum surâde, cum își aprinde pipa, îi aud întrebarea: „Și zi așa, băiete, se mai citește Cosașu până în ziua de azi? Extraordinar!”
Mai jos, un fragment din acest prim volum al Bibliotecii Radu Cosașu de la Zugwang.
Era prin ’63, prin ’62, prin ’61, la începutul deceniului trecut, locuiam într‑un pod de casă, lîngă Foișorul de Foc, la întretăierea străzii Traian cu Pop de Băsești, aveam o cămăruță de 2/3m, pe care „spațiul” ezitase să mi‑o repartizeze fiindcă dimensiunile ei erau sub cele prevăzute pentru spațiul vital al unui om. Cămăruța mea se găsea între două încăperi în care locuiau două femei cu totul deosebite ca temperament, două muncitoare, una tristă, severă, ascetică, greu abordabilă la salut, care‑și mai aducea din cînd în cînd cîte un bărbat cu care încheia repede socotelile. Între cele două femei domnea o ură încărcată de dispreț și sfidare. Nu pactizam cu nici una. Eram amabil cu amîndouă. Mă socoteau amîndouă un om superior, în sensul că mă trezeam mai tîrziu, neavînd serviciu, nu aveam gospodărie, nu trăgeam chefuri, nu veneam beat și cu zgomot acasă. Eram – în ochii lor – un Mirou, al lui Sebastian, a cărui patimă mare erau cărțile, vezi bine. Mă vedeau venind mereu cu brațele pline de cărți, drob de sare în spinare, mălăieș în călcăieș, femeilor singure nu le scapă niciodată ce poartă la subsoară bărbații singuratici. Nu mă îndoiesc că știau foarte bine cît de greu depozitam cărțile în cămăruța mea, unde nu posedam mai mult de o masă, un studio care împiedica ușa să se deschidă larg, un dulăpior agățat de perete pentru obiectele de igienă elementară, un radio și o veioză. Și un covor pe ciment. De la fereastra mea, perspectiva îmi era obturată de turnul derizoriu al Foișorului de Foc. Deasupra tavanului, era chiar acoperișul casei, întins de obicei vara, incapabil să se opună ploilor de toamnă, impotent sub presiunea zăpezilor. Vara mă sufocam, iarna înghețam.
Reproduc din jurnalul pe care‑l țineam atunci, cu curaj:
„7 martie 1960:… locuiesc în Traian 218, la o mansardă, scară întunecoasă, încît lovindu‑te de propriul palton, ți se pare că o pisică ți s‑a strecurat între haine. Am alergat pentru această cameră la spațiul locativ unde un om cu un ochi de sticlă mi‑a dat tam‑nesam cheia camerei. Azi un spațiu locativ e un Han al Ancuței. (Un om și‑a omorît cu toporul soția pentru o cameră). La etajul întîi stă tanti A., care tot timpul mă ironizează pentru stîngăcia mea, pentru incapacitate și lene. Azi mi‑a dat un borcan cu lapte să‑l duc în Popa Nan, l‑am vărsat pe palton, albindu‑mă pînă la tiv. Vreo patru oameni de‑a lungul drumului au ținut să‑mi atragă atenția, deși era evident că‑mi dădusem seama de catastrofă. Ce‑și închipuiau?”
Fără multă asociație psihanalitică, cred că – precum în La chute de Camus – catastrofa aceea lactată s‑a înșurubat foarte bine și tainic în drama mea, deci în opțiunile mele. Nu știu dacă o voi putea explica bine.
Eram oarecum proscris, ca să mă exprima așa, cu o nostimadă demnă și capabilă să ridice orice aureolă de martir din jurul vieții mele de pe atunci. Fusesem aspru sancționat pentru cîteva idei prost și vinovat exprimate, interpretate prea aspru și abuziv de responsabilii vieții mele. Puțină foame nu‑mi strica pentru a mă lămuri cum stau într‑adevăr lucrurile și ideile… Spusesem cu un ceas mai devreme ceea ce azi se acceptă lesne și fără încruntare. Se întîmplă. A fost o nenorocire nu mai mare ca altele, incomparabil mai mică decît altele. Bărbaților nu le strică unele nenorociri, așa cum le e foarte necesar să trăiască privațiunile aspre ale vieții de oastaș. Cert este că mi s‑a luat dreptul de a mai scrie în presă. Trăiam din bunăvoința lui Barbu Gruia – pe ușa din dos a Fondului – și prin grija lui Mihai Beniuc. Luîndu‑mi‑se dreptul la reportaj, mi se oferea – prin acea distincție încă și azi în vigoare – paradisul ficțiunii, al literaturii. Habar n‑aveam cum se trăiește în acest rai al invenției, ce trebuie făcut acolo, și nici pînă azi nu voi putea susține c‑aș fi învățat să trăiesc inventînd, că mi‑ar place invențiile. În schimb, citeam invențiile altora, țineam lista lor, a cărților citite, apucătură rămasă din copilărie, cînd treceam într‑un caiet filmele văzute. Trebuia să citesc acele cărți, fiindcă nu avusesem timp, ca să zic așa, pînă atunci. Lăsasem facultatea de litere, în anul I, și plecasem în armată. Am făcut armata atît cît trebuia, întregul stagiu, convins că era mai importantă decît studiile. După care am trecut direct în reportaj, în redacție, unde îmi veniseră ideilea acelea scandaloase pentru care – vrînd‑nevrînd, într‑un fel sau altul – trebuia să plătesc. Cînd să fi citit acele cărți și unde? La școala de literatură? În trenurile spre Bicaz? La Bicaz – după o zi printre bene, malaxoare, macarale, căzînd buștean în pat noaptea, într‑un somn fără vise? Da. N‑o făcusem. Cu ajutorul acele sancțiuni, „dat afară din presă”, am ajuns la cărțile acelea – și cu toată rușinea – trebuie să mărturisesc că abia în 1959‑1960 am citit, dar liber și nesilit de nimeni (dau lista copilărească descoperită pe ultimele pagini ale jurnalului): Ciuma, Un dușman al poporului, Amintiri din casa morților, Sonata Kreutzer, Le petit prince, Bietul Ioanide (recitire), Don Quijote, Omul revoltat, Umiliți și obidiți, Lupta cu inerția (reluare), Oameni și locuri (Sadoveanu), Idiotul, Crimă și pedeapsă, Roșu și negru, Tăcerea mării, Muntele magic, Jurnalul din Spania al lui Kolțov, Fructele mîniei, Cruzime (de Pavel Nilin), Suferințele tînărului Werther, Frații Karamazov, Kaput, Bătălie în marș (de Galina Nicolaeva), Arghezi, Bacovia, tot ce exista prin București Hemingway, Carnetele intime ale lui Beethoven, Forsyte Saga, Ultimele zile ale lui Hitler (G. Rozanov), Pădurea spînzuraților – în sfîrșit, să pun un punct, pentru ca rușinea să nu mă doboare, fiindcă ar mai fi… (N‑am trecut deloc Balzac, de pildă, citit tot, abia la 30 de ani…).
Ceea ce a ieșit din mintea mea, în acea cămăruță, cu ajutorul acestor domni, încercînd să inventez și eu, a fost deplorabil și s‑a numit Energii (ESPLA – 1960).
„12/III/1960: Energiile mele – o carte mult prea jovială, cu platitudini de reportaj prost, doar două schițe bune. Am împărțit‑o în dreapta și în stânga, jenat interior de valoarea ei și dornic să nui mi se vadă jena. P.S. m‑a prins: „De ce vorbești de ea cu atâta dispreț? Nu ții la ea?”…. Am dat‑o peste tot ca să se știe că nu am murit, după expresia lui Raicu. Cartea e slabă. Mai grav ca orice: evidenta ei plasare sub inteligența mea. Cel mai dureros – să produci sub inteligență. Baza pentru ratare. Dedicația către Beniuc: „În deșertul undelor amare / vasul nu‑i desigur lucru mare / nu e mare, n‑are cum să fie.” Dar nu mai am tragere de inimă nici pentru ziaristică. Totul mă trage spre munca literară, să lucrez câteva nuvele, ba chiar o cronică a vieții unui om. La urma urmei, trebuie să‑mi pară bine că nu mă mai atrage ziaristica. Am terminat azi Muntele magic. H. și‑a amînat vizita în Franța, fiind gripat. Mynheer Pypercorn.
18/III/1960: M‑am întâlnit ieri cu un cunoscut din liceu, cîndva conducător U.A.E.R‑ist, R.C., mi‑a spus că dacă „Vlada” și „Ciortan” sînt cele mai bune lucrări din volum, nu am făcut totuși nici un progres în ultimii cinci ani. Sînt din ce în ce mai pornit împotriva volumului. Nu numai pentru că într‑adevăr nu constituie vreun progres, ci pentru că este și străbătut de un curent de jovialitate, frivolitate și idilism, deplorabile. În general, nimic din ceea ce fac nu‑mi reușește, pe nici un plan, pe nici unul…
24/IV/1960: Discuție cu Preda, la Sinaia: schițele n‑au deocamdată atmosferă, ceea ce se cîștigă cu timpul. Observație, noutate, ritm, culoare. I‑a plăcut subiectul nuvelei. Nu încărca personajul, biografic, nu‑l pune să treacă prin mai multe experiențe capitale, nu spune tot, numai Shakespeare a avut o metodă care să spună tot și bine, spune despre erou că e lacom, altă carte despre unul care e șiret. Pe Crăciun al meu, el l‑ar fi lăsat cu un semn pe față de la bătaia cu Ionescu. Cum și‑a dat seama de filiația mea cu France? Nu fă polemică, polemica e perisabilă. Capodopera ultimilor ani e Bătrînul și marea. Îl pasionează alte lucruri – dovedirea că oamenii sînt mai singuri decît se pare, că viața exterioară e inconsistentă și totul trebuie trecut pe plan interior. Îl îngrozește teoria relativității, cu ideea că spațiul e curb; filozoful preferat – Spinoza. Omul nu poate trăi fără o femeie, cu care consumă un combustibil de cu totul altă natură decît prietenii. Trebuie să‑i citească ce a scris, să se consulte cu ea. Malraux încurcă lucrurile ca un intelectual.”
La această răscruce, a avut loc carambolajul, ambuteiajul, nepremeditat, firește, dar păstrînd forța poematică a unei revelații: dacă sunt incapabil să inventez, nu mi‑e interzis să mă reinventez.
Dacă visez la cronica unui om – atunci această
cronică și acel om trebuie să‑mi aparțină. Aceasta
ar suna azi așa – deși atunci ideile de mai jos nu
erau deloc atît de clare și nici atît de patetice:
să nu mai văd nici o graniță între ziare și cărți,
între proză și poezie, între tot și parte, între vers
și univers;
să suport contradicția, s‑o străbat și să nu mai caut
vreo durere între viața mea și hîrtia mea;
această durere există și se consumă trăind‑o;
să văd limpede semnul de sus care leagă
cămăruța mea de 2/3, laptele alb curs pe paltonul
meu negru, femeile de la dreapta și stînga
cămăruței mele cu
cimentul și tavanul camerei mele,
acestea cu acoperișul casei mele, cu podul ei
spre care se îndreaptă de două ori pe săptămână
cu un coș mare de rufe proaspăt spălate,
doamna de la etajul I, într‑un capot plușat,
bătîndu‑mi în ușă: „domnule Radu, te‑ai trezit?”,
să șterg frontiera dintre pod și univers,
să nu mai scriu nimic care să justifice această
frontieră,
să văd lumea fără a‑mi părăsi cămăruța mea din
Traian 218,
să dorm știind că pe lîngă ușa mea trece
o doamnă într‑un capot plușat,
să mă trezesc în spațiul meu de 2/3 convins
că mă găsesc în mijlocul lumii,
dar nu o lume inventată în capul meu deloc
demiurgic
ci în lumea adevărată, neinventată, o lume în care
să nu am nevoie de pașaport,
disprețuind profund pașaporturile, porturile
permisele de port‑armă necesare totuși sinuciderii
din ratare,
o lume care să n‑aibă ca moto alte cuvinte
decît acestea, ale celei mai umile rubrici din
ziarul fondat de Jaurès, l’Humanité:
„Nu noi am inventat asta…” Măcar atît.
Și să mă identific cu această umanitate
înghesuită pe un spațiu de 2/3 m, la care nimeni
nu‑mi dă o repartiție legală
fiind un spațiu sub cerințele celui vital…
Să‑mi reinventez un spațiu al meu vital în care
Hitler să fie urît de moarte, fascismul refuzat
teroarea abolită, înfricoșările – neavenite,
autocenzura
cenzurată prin responsabilitate, jovialitatea –
disprețuită,
angoasa – acceptată ca și realul, realul – imediat
cît mai imediat, cît mai rapid, cît e clipa,
evident ca laptele alb pe paltonul meu negru,
dar a cărui taină doar eu s‑o știu, deși
toată lumea din jur îl vede șiroind – ca sîngele
în războaie, dar numai eu știind că el e sîngele
păcii din mine, al armoniei din mine, al provizoriei
mele împăcări cu mine însumi și cu universul.
