Etnologă și doctor în filologie, Laura Jiga Iliescu este pasionată de culturile tradiţionale şi de avatarurile lor postmoderne. Din 2025, este coordonatoare de doctorat la Școala Doctorală a Facultății de Litere și la CESI. Lucrează ca cercetătoare ştiinţifică gradul I la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române și ca profesoară colaboratoare la Facultatea de Litere a Universității din București.
Domeniile și temele ei de interes: oralitate şi literaturitate (practicile scrierii, lecturii şi performărilor orale, cărţi populare, legende apocrife şi folclor), expresii rituale şi narative tradiţionale, moderne şi postmoderne ale relației cu supranaturalul, religiozitate vernaculară și descântece, basm fantastic, etnologie montană, teorii ale imaginarului din perspectivă etnologică, corp și corporalitate, crearea și arhivarea analitică a documentelor de cultură orală. O temă care îi atrage atenţia tot mai mult este cea a jocurilor video în relaţie cu basmul fantastic.
Este autoare a 3 cărți, coordonatoare & coautoare a 6 volume, autoare a peste 100 de studii publicate în țară și străinătate. În prezent, realizează o cercetare asupra narațiunilor miraculoase onirice. Totodată, redactează monografia tipologică a figurii Maicii Domnului în folclorul românesc (proiect desfășurat în cadrul Institutului de Etnografie și Folclor).
Îi place arta de toate felurile, să umble pe coclauri, să povestească, să asculte, să bea un pahar de vin roșu cu prietenii, să se uite pe fereastră, să se joace și multe altele.
A participat ca cercetătoare în proiectul Steaua. Young and Innocent Days.
Laurențiu Dulman: Salut, Laura! Născut în 1981, mi‑am petrecut vacanțele de iarnă într‑un sat în care colindatul de Crăciun era la fel de natural ca datul cu sania pe coastă. Și acum țin minte versurile cu care strângeam bani de la săteni: Steaua sus răsare / Ca o taină mare / Steaua strălucește / Și lumii vestește… De când datează în spațiul românesc obiceiul de‑a colinda cu steaua?
Laura Jiga Iliescu: Cântecele Stelei – sau cântecele de stea – nu sunt colinde, ci creații ale micilor cărturari clerici de la sfârșitul secolului al 18‑lea, care povestesc peripețiile și peregrinarea Maicii Domnului și a lui Iosif, nașterea lui Cristos, călătoria magilor și, alegoric, noua creație a lumii, în care Dumnezeu însuși este Stea.
Pe ultimele file ale unui Catavasier din 1747, editorul (cleric) a adăugat „stihirile ce le cântă copiii când umblă cu steaua în seara Naşterii lui Hristos (…), că noi precum le‑am găsit, așa le‑am tipărit, dupre cum s‑au obicinuit a să cânta”. Nouă cred că ne par ușor copilărești și pe alocuri greoaie, dar iată‑le:
Steaua de sus răsare, / Cu o taină mare.
Steaua strălucește, / Pre Hs vestește.
Steaua își dă rază, / Pre maghi îi luminează.
Și maghii grăesc / Grai filosofesc:
„Tu ești cea prorocită / De Valaam vestită,
Că de când pământul, / N‑au născut cuvântul
Și fără de acesta / C‑au născut Preacista (sic!).
Născu pe Hristos / Lumii spre folos.
O, stea prealuminată, / Din toate aleasă,
Cu a ta ivire, / Ne înveţi întocmire.
Şi nouă ne scrie / În astronomie
Că s‑au născut jos, / Împăratul Hristos,
În cetatea lui David, / Pildă arătând.
Şi dacă au văzut, / Au călătorit.
Trei crai dinspre Răsărit, / În Viflean au venit
Şi îndată au aflat / Pre cel ce au căutat
Și i s‑au închinat / Ca unui împărat,
Daruri în mâini țiind / Și lui Hristos cântând:
„Cocoane împărate, / Și prea luminate
Te știm cine ești mărit / Și‑n troiță slăvit.
În ce chip ai venit / Și din fecioară te‑ai născut
Din fecioară curată / Și prea nevinovată,
Pentru aceaia (sic!) ne rugăm / Ca și dela noi să primești
Daruri lumești.”
Melodia a rămas necunoscută, dar în 1822, Anton Pann, care a publicat și el câteva cântece de stea, le‑a însoțit de transcrieri muzicale cu notație psaltică. Tot el consemna, în 1830, practica copierilor succesive, din om în om, a textelor, suport material fluid al memoriei – căci sub fiecare mână se mai schimba câte ceva:
„Însă aceste versuri, neavându‑le tipărite, din mână în mână și din auzite scriindu‑le, atât le smintise din calea lor, încât mai niciun înțeles nu aveau într‑însele. Pre aceste, într‑acest chip eu văzându‑le, m‑am îndemnat și – pre cât am putut – culegându‑le, le‑am îndreptat. Și ca să nu rămâie puțina mea osteneală în deșert, le‑am dat în tipar dimpreună cu glasurile lor, alcătuindu‑le pe meșteșugul muzikiei, alăturând și câteva versuri politicești, care socotesc că nimănui nu vor fi spre vătămare. De aceea, rog pe fieștecare ca să primească această cărticică cu bucuria care (sic!) eu înainte o pui.” (Anton Pann, Versuri musicești ce se cântă la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos și în alte sărbători ale anului, București, 1830).
Parte din ceea ce ascultăm astăzi la radio sau TV sunt, de fapt, cântece de stea, nu colinde.
© Sorin Nainer
Laurențiu: Îmi aduc aminte că la țară colindatul nu ridica nicio problemă, în schimb la oraș, până‑n Revoluție, nu era voie să colindăm. Ce aveau autoritățile comuniste cu obiceiul ăsta?
Laura: În primul rând, regimul comunist era materialist și ateu. Iar o sărbătoare, un ritual implică componenta sacralității. Ceva mai presus de vreo „orânduire” umană. În plus, obiceiurile de Crăciun celebrează nașterea lui Dumnezeu, sărbătoare religioasă aflată sub autoritatea Bisericii. Chiar și unele dintre colindele așa‑zis arhaice descriu alegoric aceste evenimente ale mitologiei creștine.
Sigur, 25 decembrie se află în preajma solstițiului de iarnă, moment de cumpănă între întuneric și lumină. Conform viziunii tradiționale, oamenii trebuie să participe la evenimentele cosmice. Dincolo de rolul explicit religios, riturile de Crăciun aveau și această funcție, de a susține restaurarea echilibrului lumii și a luminii. Se pot face multe jocuri de cuvinte și glume cu lumina care „venea de la răsărit”, steaua roșie și Steaua magilor. Posibil ca aceste glume chiar să se fi făcut cu jumătate de gură. Eu știu dinainte de 1989 catrenul lui Păstorel: Câte stele sunt pe cer / toate pân’ la ziuă pier. / Numai una, ca o proastă, / șade pe uzina noastră.
Și cred că mai e ceva: de Crăciun oamenii stau împreună, unele comportamente sunt excesive, mai greu de controlat. Ceea ce speria autoritățile. Nu doar la orașe, ci și la sate, în primii ani de după 1947, colindatul era interzis peste tot.
Știu povestea unui vătaf de ceată de feciori colindători bătut de Securitate pentru că au mers la colindat. Asta se întâmpla în perioada colectivizării. Treptat, oamenii au găsit supape și forme de a păcăli controlul sistemului. Atâtea cât au găsit. Poate că o astfel de supapă a fost chiar povestea cetei de stelari studenți la Scenografie din proiectul Steaua. Young and Innocent Days.
Laurențiu: Discuția noastră e ocazionată tocmai de acest proiect, care rememorează un episod din decembrie 1968: un grup de studenți de la Scenografie au făcut o stea ca să‑și colinde profesorii, dar au fost opriți pe stradă de niște securiști, iar profesoara care‑i însoțea, Adina Nanu, a fost dusă la interogatoriu. Cum s‑a sfârșit povestea?
Laura: Din câte știu, doamna Adina Nanu a trebuit să‑și petreacă noaptea la Securitate și să dea o declarație, iar grupul de studenți să‑și facă autocritica. Din fericire, aici s‑a terminat totul. Steaua nici nu a fost confiscată – probabil autorităților le‑a lipsit subtilitatea de a face vreo legătură între stele.
Laurențiu: În ziua de azi, la oraș se colindă și pe stil vechi, din ușă‑n ușă, dar și cu boxa plimbată în cărucior pe străzi. Acuma ni se pare poate o denaturare a obiceiului, dar, foarte probabil, formei ăsteia contemporane de colindat i se vor dedica, peste câteva decenii, studii etnografice. Cum te raportezi la modernizările astea?
Laura: Etnologia nu studiază doar trecutul, ci ipostazele moderne, contemporane ale tradițiilor, dinamica acestora etc. Sau chiar tradiții nou apărute. În orice caz, cetele consacrate de colindători sunt din ce în ce mai rare, repertoriul de colinde se micșorează și se uniformizează.
Pe vremuri erau colinde de copil, de fată de măritat, de tineri căsătoriți, de văduvă, de vânător etc. Practic, toate categoriile sociale și profesionale aveau o colindă dedicată. În felul acesta, fiecărei persoane colindate îi era asigurată integrarea în comunitate printr‑un ritual. Acest lucru nu prea mai există, ci se cântă aceleași colinde tuturor. De fapt, cântece de stea.
În urmă cu câțiva ani, la București, sunau la ușă grupuri de copii sau coruri exersate de colindători maturi, care cântau pe scara blocului. Lumea îi aștepta și le oferea daruri. Dar de când s‑au generalizat interfoanele, aceștia sunt nevoiți să colinde de afară. Indirect, se reiterează forma tradițională a colindatului „la fereastră”.
Pe de altă parte, multă lume petrece ajunul Crăciunului uitându‑se la grupurile de colindători de la televizor și atât. Exagerez, desigur, dar acest fenomen se dezvoltă și la oraș, și la sat.
Mai poate fi adus în discuție și fenomenul festivalurilor de Crăciun, cu parade, coruri de colinde și costume populare, măști și roluri prin care trecutul este revalorificat din perspectiva prezentului și a nevoii de afirmare a prestigiului local. Pe scenă, ritul își pierde componenta sacră devenind competiție și serbare, cu propriile resorturi și dinamici.
La fel de interesante sunt și postările live pe rețele de socializare, care devin suport pentru schimburi de informațiilor despre tradiție, dar mai ales o formă de autoexpunere a „noastră”, cei care filmăm și care vrem să arătăm cum „se face” cutare sau cutare obicei.
În afară de colindat, există multe alte obiceiuri de iarnă, unele cu o puternică componentă spectaculară și improvizatorică. Așa este și teatrul Viflaimului, pe parcursul căruia se fac glume pe seama tuturor, inclusiv a clasei politice sau autorităților ecleziastice. Am discutat la întâlnirea dedicată din cadrul proiectului despre componenta ludică a riturilor.
© Sorin Nainer
Laurențiu: Întâlnirea a avut loc pe 12 noiembrie, la Teatrul de Comedie. A fost un dialog cu tema Rit, joacă și spectacol, unde ai discutat cu Hanno Höfer și Paul Drogeanu despre mersul cu steaua la sat și la oraș. Are colindatul un viitor? Mai e relevant pentru comunitățile de azi?
Laura: Cred că da, în ipostaze cu recuzită și scenarii care vor adapta vechile rituri – devenite ușor exotice și, astfel, interesante pentru unele categorii de oameni – la așteptările contemporane, la noile maniere de petrecere a sărbătorii, la noile tehnologii și forme de comunicare. Homo ludens este flexibil și nu dispare. Cred că nici homo religiosus.
