Nana’s Dream, 2023-2024, 11 × 14 cm

Nana’s Dream

Nana sunt tot eu, Norica, doar că din perspectiva oamenilor apropiați. Tocmai cei prezenți în lucrările mele sunt cei care îmi spun Nana. Tot ei sunt principalii susținători ai visului meu.

Acest nume a început să existe când eram atât de mică, încât abia învățam să vorbesc. Ca majoritatea oamenilor, nu am rămas cu foarte multe amintiri de la această vârstă fragedă, dar îmi amintesc perfect momentul când am avut ideea să merg până în camera unde se aflau ai mei și să le zic într‑un mod aproape imperativ ca de atunci încolo să‑mi zică Nana, pentru că îmi era mult prea greu să pronunț Norica‑Ioana. Așadar, Nana este o prescurtare a numelui meu născocită de mine când eram copil.

În adolescență îmi era teribil de rușine cu acest apelativ. Nu aș fi suportat nici măcar gândul ca el să fie aflat de cineva din școală sau din grupurile de amici. Acum văd această rușine de atunci ca pe un mecanism de apărare: nu acceptam ca ceva așa de prețios și intim, cum e apelativul Nana, să fie cunoscut și chiar folosit de altcineva în afară de cei dragi.

Mi‑am asumat acest apelativ public când am realizat că două dintre femeile pe care le admir cel mai mult, exemplele mele de conduită, au apelative similare: Gabrielle Bonheur Chanel (Coco) și Elena Magdalena Popescu (Bubu), bunica mea.

Sunt artistă și, în prezent, nu mai am astfel de rețineri, ca în adolescență, pentru că principalul meu instrument de lucru în artă este realitatea personală, pe care îmi doresc să o dăruiesc oamenilor, să o împărtășesc cu ei pentru a‑i sensibiliza și inspira. Asta înseamnă că am mai dat jos din mecanismele de apărare, ceea ce nu e neapărat un lucru rău. Oricum, artiștii mai și riscă.


Lucrările au fost incluse în expoziția mea personală, Nana’s Dream, curatoriată de Ana Arsinca la galeria Don’t Fuck with a Dream (3-23 octombrie 2025).

Norica Popescu