Există albume care se nasc din inspirație și albume care se nasc din necesitate. The Fateful Symmetry, albumul postum al lui Mark Stewart, lansat de Mute Records în vară, aparține celei de‑a doua categorii: este o compilație de piese neterminate care nu caută frumusețea, ci adevărul. Textele fostului meu mentor nu vor să convingă, ci să destabilizeze. Acest album e un act de insubordonare lucidă. Iar pentru mine el vine dintr‑un spațiu în care am fost prezent, când aceste piesele se scriau și se acumulau, când elementele lor se respingeau, dar compozițiile din care făceau parte se încăpățânau să existe.
Mark Stewart a fost o figură proeminentă în industria muzicală britanică: acum doi ani, când am fost la înmormântarea lui, i‑am văzut acolo pe cei de la Massive Attack, pe Banksy, Dennis Bovell și Daniel Miller de la Mute Records, precum și mulți alți artiști din sfera muzicii punk, dub, reggae și post‑punk.
Mark Stewart a fost mentorul meu, dar nu în sensul confortabil al cuvântului. A fost un mentor care nu proteja: m‑a expus la solicitări și m‑a obligat să rămân în tensiune. Am lucrat împreună la emisiunea The Devil’s Jukebox, difuzată pe Black Rhino Radio, la Mark Stewart Show, difuzată pe postul de radio dublab din Los Angeles, la 2 piese și 3 remixuri pentru casa de discuri Emergency Hearts din Texas, cu care a lansat albumulVS în 2022.
The Fateful Symmetry este unul dintre albumele mele preferate pe 2025, întruchipând muzical principiile lui Mark Stewart: refuzul falsului echilibru, respingerea armoniei cosmetizate, acceptarea conflictului ca stare naturală. Încă de la albumul de debut din 1983, Learning To Cope With Cowardice, piesele lui au crescut într‑un stil caracteristic – nu prin acumulare, ci prin tăiere. Ce era inutil dispărea. Ce era frumos devenea suspect. Ce era prea clar era împins mai departe, până devenea incandescent.
Mai lent și ușor melancolic, The Fateful Symmetry respiră anarhie nu ca slogan, ci ca formă de gândire. Anarhia lui Mark Stewart nu e haotică, ci riguroasă. E o disciplină a neascultării. Beat‑urile produse de Youth de la Killing Joke și The Orb nu te mențin în siguranță, ci te dezechilibrează. Vocea lui Mark nu te invită, ci te confruntă pe piese precum Memory Of You, Neon Girl și Everybody’s Got To Learn Sometime produsă de Elijah Minnelli și mixată de Adrian Sherwood, colaboratorul constant al lui Mark. Spațiile dintre sunete sunt încărcate de sens politic, pentru că în ele apare întrebarea: De ce accepți ceea ce ți se oferă?
Am fost alături de el când aceste piese erau concepte, iar demo‑urile lor erau pasate de la un producător la altul pentru că Mark era nemulțumit de ceva la mixul pe voce sau pentru că nu erau suficient de provocatoare beaturile. The Fateful Symmetry vorbește despre menținerea tensiunii ca formă de onestitate într‑o lume obsedată de consens, în care Mark a ales din nou conflictul ca spațiu al adevărului. Nu conflictul‑spectacol, ci conflictul interior, intelectual, etic.
Pentru mine, muzicianul OBEAH, acest album este o formă de transmitere – nu de stil, nu de estetică, ci de poziție. Mark nu m‑a învățat cum să cânt sau să produc. M‑a învățat cum să refuz să explic prea mult. Cum să nu cer permisiune. De la Mark Stewart am învățat cum să accept că muzica, poezia și vocea sunt periculoase doar atunci când nu încearcă să fie iubite cu orice preț.
The Fateful Symmetry dezvăluie un om care nu mai negociază cu istoria, nici cu propriul mit. Un artist precum Mark știa că simetria adevărată nu e echilibrul, ci tensiunea dintre forțe care nu vor să se împace. Pentru mine, Mark Stewart nu a fost doar artistul care a redefinit raportul dintre muzică, politică și corp încă din 1977, ca membru în The Pop Group. A fost mentorul meu. Iar The Fateful Symmetry este o sinteză – stranie, coerent, dar și incompletă – a tuturor lecțiilor pe care le‑am primit de la el: nu repeta formule, nu decora furia, nu explica prea mult, nu îndulci adevărul. Albumul degajă exact aceste principii. Fiecare piesă e tăioasă, dar controlată. Fiecare text e frontal, dar nu didactic. Fiecare strat sonor pare să întrebe: Ești sigur că vrei să mergem mai departe?
Am fost martor la felul în care Mark lucra cu sunetul de parcă ar fi fost materie politică. Beat‑uri lui nu căutau groove‑ul facil, ci fricțiunea. Vocile le trata nu ca pe elemente melodice, ci ca pe arme semantice. Lăsa intenționat spații goale, în care să se strecoare disconfortul. Pentru mine, muzicianul OBEAH, acest album este o moștenire transmisă direct. Nu una stilistică, pentru că Mark nu te învăța să suni ca el. Ci una etică. M‑a învățat că muzica și spoken word‑ul nu sunt forme de exprimare, ci forme de poziționare. Că nu trebuie să fii plăcut. Că trebuie să fii precis. Că tăcerea și zgomotul sunt la fel de politice.
The Fateful Symmetry nu e un „ultim album”, chiar dacă are aerul unei sinteze finale. Este o demonstrație că Mark Stewart a rămas până la capăt exact ce a fost mereu: un artist care nu se retrage, nu se repetă și nu cere permisiune. Iar faptul că am fost o vreme alături de el, în acel spațiu fragil în care piesele se nășteau, face ca pentru mine acest album să nu fie doar o audiție, ci și o moștenire.
Poate asta e lecția finală a lui Mark Stewart, așa cum am trăit‑o eu alături de el: arta nu e un refugiu. E un câmp de luptă interior. Iar cine intră în el trebuie să fie dispus să piardă confortul, nu sensul. Ascultați doar Crypto Religion de pe acest ultim album și veți înțelege de ce Nick Cave, Trent Reznor, Massive Attack, Tricky, Portishead și St. Vincent au fost puternic influențați de personalitatea contetsatară a lui Mark Stewart.
