Am găsit cartea Marinei Abramović la un preț neașteptat de bun într-o librărie care de obicei are prețuri neașteptat de mari. Am cumpărat-o, am cerut să fie ambalată frumos (că eu nu mă pricep) și i-am făcut-o cadou prietenului meu. El este mare iubitor de artă contemporană, prin urmare admirator al Marinei. A citit-o în câteva zile.
Pe mine m-a prins microbul ăsta cu arta contemporană de vreo doi ani. Am citit cărți, m-am uitat pe albume, am văzut filme, tot felul de documentare, performance-uri. Am mers în muzee și am făcut cunoștință cu lucrări despre care acum câțiva ani, recunosc, clar n-aș fi zis că sunt artă.
Îmi închipui că mulți se întreabă: ce mai e arta în ziua de azi? Pentru că nu înțeleg din banana aia lipită cu scotch pe un perete alb nimic din ce a vrut Cattelan să spună. Deci își răspund: asta nu e artă, nu se compară cu… enter here the name of any impressionist artwork or impressionist painter. Am citit asta de nenumărate ori de când Maurizio Cattelan a expus Comedian, lucrarea cu banana.
Dar să revin la Marina și la cartea ei, că despre asta am zis să scriu azi, la peste 40 de grade. A terminat-o prietenul meu și am preluat-o eu. Am început-o după o pauză relativ lungă de la citit. Acuma nu mai citesc orice îmi pică în mână. Nu mai plec urechea la orice recomandare, nu mai citesc obsesiv-compulsiv și nici nu mai cumpăr atât de multe cărți ca acum zece ani. Îmi curatoriez mult mai bine lecturile și citesc mult mai puțin.
Cartea asta mi-a plăcut mult. Am citit-o pe nerăsuflate. Este, în primul rând, o mărturie. Sunt memoriile artistei, destul de sincere, bănuiesc. Acuma, cât de sincere, nu cred că știe nimeni în afară de ea. Însă mie mi s-au părut foarte oneste. Am empatizat mult cu Marina, fetița lipsită de afecțiunea mamei, cu Marina născută și crescută în comunism, cu lecturile ei din școală, cu Marina suferind după și din cauza lui Ulay, după și din cauza lui Carlo, Marina suferind, Marina trăind, Marina suferind, Marina creând, Marina suferind, suferind…
Pentru că e foarte multă suferință în cartea asta. Nu doar suferință psihică, emoțională, ci și fizică. S-a supus unor chinuri care mie mi se par îngrozitoare. Sigur, la modul deliberat, să ne înțelegem, pe deplin conștientă de durerea și traumele autoinduse.
Am pus invidii în titlul textului pentru că mă înhață rar sentimentul ăsta. Cred că de-aia l-am și recunoscut acum cât se poate de clar. Da, am invidiat-o pe Marina Abramović pentru că a stat șase luni cu aborigenii în Australia, apoi alte săptămâni cu șamanii în Brazilia, pe Amazon, plus câteva luni în India și în mănăstiri tibetane. Am invidiat-o pentru că a ajuns la o libertate absolută – mda, apanajul artiștilor.
Sigur, eu am o viață normală, destul de citadină, nu sunt deloc artistă, iar cele mai exotice locuri în care am călătorit au fost deșertul Sahara și poalelele Caucazului. Dar sunt avidă de călătorii, îmi plac mai ales alea care îmi testează limitele. Și exact asta am invidiat la ea: călătoriile care au pus-o la încercare.
A căutat inspirație în locuri cât se poate de diferite, în culturi diverse, pe continente diferite. Probabil că nu ar fi reușit să exceleze dacă rămânea în Belgradul natal sau în Amsterdamul care i-a devenit a doua casă. Sau dacă, atunci când s-a mutat la New York, înțepenea în Soho și trăgea linie. Călătoriile au ajutat-o mult să ajungă la stări de conștiință lichidă, cum spune ea, de libertate absolută sau de transcendere a unor dureri fizice de neînchipuit.
Nu știu al câtelea șoc a fost pentru mine lucrarea ei Rhytm 0 (1974), pusă la cale în Studio Morra, o galerie din Napoli. Acolo a lăsat oamenii din public să-i facă absolut tot ce doreau pe parcursul a șase ore în care a stat nemișcată, având lângă ea o masă cu mai multe obiecte pe care publicul le putea folosi asupra ei după bunul plac. Citeam și mă îngrozeam. Dacă cineva o rănea grav? Dacă o chinuiau? Dacă avea o cădere nervoasă după acest performance în care și-a lăsat vulnerabilitatea la cheremul violenței din om? Am citit paginile alea două cu inima strânsă. M-a scârbit publicul italian, însă performance-ul mi-a reiterat convingerea că suntem niște bestii și avem nevoie doar de contextul propice pentru a o arăta și altora. Am admirat-o enorm pentru curaj. Am fost șocată de ideea ei, dar am înțeles-o. S-a lăsat total pe mâna publicului. Câți dintre noi pot face asta oare, fie și în intimitatea unui cuplu?
Și Thomas Lips (1975) mi s-a părut un performance extrem. Chiar mă întrebam, în timp ce citeam, dacă eu, una, m-aș fi dus sau nu să-l văd. Asta mă întreb și acum. Oare în eventualitatea extrem de puțin probabilă că aș asista în prezent la un performance al ei, aș putea să particip sau m-aș păstra la o distanță plină de admirație. Desigur, probabilitatea e foarte mică, pentru că Marina Abramović are acum 78 de ani și, din motive evidente, felul ei de-a face artă este mult mai cuminte față de acum 40 sau 50 de ani.
Balkan Baroque, lucrarea pentru care a luat Leul de Aur la Bienala de la Veneția din 1997, m-a înduioșat, însă mi-a și indus senzații viscerale. Anul trecut, când am mers la Bienală, am fost puțin impresionată de lucrările expuse, poate și pentru că am dat peste una dintre cele mai cuminți ediții ever, pe când în 1997 Marina a creat o lucrare voit brutală, nu doar vizual, ci și olfactiv. Greu de privit nu doar oasele de vită pline de sânge, carne și apoi larve, ci și artista care le spăla zilnic cu frenezie în timp ce fredona cântece patriotice iugoslave – în contextul războiului din Iugoslavia, inspirația pentru această lucrare, fiica de partizani nu s-a dezmințit.
Am citit de foarte multe ori despre lucrarea de la MoMA din 2010, The Artist is Present, dar multe dintre articole aveau în prim-plan reîntâlnirea cu fostul ei iubit și colaborator, Ulay, care s-a așezat în fața ei la masă. Mi se pare nedrept. Foarte multe articole au pierdut din vedere că acest perfomance a durat trei luni. Timp în care Marina a stat nemișcată în fiecare zi câte 8 ore pe un scaun fără brațe. Timp în care nu a băut, nu a mâncat și nu a mers la toaletă decât noaptea. Un performance pe care l-a creat când avea 64 de ani și pentru care s-a pregătit timp de un an. Lucrarea asta a fost mai mult decât reîntâlnirea cu Ulay, în fața căruia, într-o criză de nervi, spărsese cu ani în urmă toate farfuriile din casă, iar la multă vreme, mai spărsese o dată cioburile. The Artist is Present a fost o întâlnire cu 850.000 de oameni, dintre care unii au înnoptat în saci de dormit în fața muzeului pentru a sta câteva minute în fața artistei, ca să se conecteze la energia ei – sau măcar să încerce. Un performance care a durat 736 de ore și jumătate!
Pentru că sunt un om cât se poate de normal, am și o latură superficială. Tot eu sunt cea care m-am uitat la serialul Totul despre sex, inclusiv la episodul în care se ironizează o altă lucrarea a Marinei, The House with the Ocean View. Mărturisesc că în momentul în care am văzut episodul nu știam de ea. Îmi amintesc însă că personajele se întrebau dacă artista (Abramović, deși nu i se spune numele și nu își joacă ea rolul) chiar stătea doar în acea galerie pe timpul celor 16 zile cât a durat performance-ul, fără să mănânce nimic – sau mai și trăgea chiulul. Dacă într-adevăr nu vorbea în timpul ăsta sau dacă mai era acolo la 3 dimineața. Marina a scris în carte despre ridiculizarea asta. Când am văzut episodul în 2010 sau poate 2011, cred că m-am amuzat – era un serial amuzant. Acum când am citit cartea, m-am rușinat.
Dar cartea e mai mult decât descrierea unor lucrări sau relatarea unor călătorii la care eu doar visez. Cred că este o cartografiere a spațiului și spiritului balcanic, de care nu scăpăm 100% nici dacă ne mutăm de aici. Este despre sacrificiu și devenire. Despre iubire, sex prietenie și viață. Abia apoi este despre artă. Oricum, în cazul Marinei, nu a existat nicio diferență între artă și viață.
De ce am ales să scriu și, implicit, să recomand cartea asta? Probabil în primul rând pentru că la final are pagini albe ca să faci notițe, iar asta, clar, este o invitație la scris. Poate nu despre carte, ci mai ales despre cum m-a făcut să mă simt. Apoi pentru că recomand foarte rar cărți, însă asta merită citită de oricine vrea să știe mai multe despre arta contemporană, plus că e scrisă la persoana întâi, într-un limbaj cât se poate de simplu. Marina nu face paradă de erudiție nicio clipă, deci o poate citi oricine.
Nu în ultimul rând pentru că sunt memoriile unei femei remarcabile, căreia nu-i e frică să-și recunoască greșelile, eșecurile, nebuniile, slăbiciunile & dorințele, o femeie care transcende mereu prejudecățile – de la cele familiale până la cele naționale. Adică toate limitele.
