Dacă o să fac subiectul ăsta, mi-ar plăcea să apari pe sticlă!
Ar fi o prezență grozavă, cu timiditatea lui caldă, cu entuziasmul în care se pierdea și tăcerile în care se regăsea, cu accentul care-ți mângâia auzul. A natural, ar fi spus americanii.
Însă el nici nu vrea să audă, iar refuzul îl face și mai atrăgător. Într-un mod pe care-l găsește dizgrațios, cei mai mulți oameni se înghesuie să apară la televizor și vânează compania celor care au făcut-o deja.
Plănuise să plece devreme, însă scânteile ce se tot aprind între ei contractă orele, ațipește din nou și când se trezește e deja după-amiază. Flutură din mână la plecare, iar la intrarea pe autostradă o înghite valul pe care ar fi preferat să-l evite. Mii de automobile se coagulează în formațiuni tot mai întinse, mai dense, mai greoaie, iar în apropiere de Mantes-la-Jolie, se opresc toți ca unul.
Asta n-o deranjează neapărat. Se simte bine în propria companie și apreciază amestecul de control și libertate pe care-l trăiește la volanul mașinii sale. BMW-ul are și un nume, Keanu, dar asta rămâne între ei, pentru că Sophie nu-și permite să se comporte ca o elevă de liceu. Eleva trebuie să rămână tot timpul bine ascunsă în spatele aparențelor. Crush-ul atinsese și un punct culminant, când adevăratul Keanu venise pentru un interviu — nu cu ea, cu altcineva din televiziune. Profitase de ocazie, se strecurase în platou și făcuse pe dracul în patru să-i fie prezentată. Dezamăgitor și predictibil, totul se oprise aici.
Schimbă posturile la radio și oprește pe France Culture, unde un reportaj documentar urmărește trei frați – doi băieți și o fată — găsiți în aprilie ’84 pe peroanele aglomerate ale gării França din Barcelona. Cel mai mare, Serge, avea șase ani și era singurul care păstra câteva amintiri ale părinților și ale locului în care trăiseră înainte — o „casă mare, galbenă, cu ferestre maro, peste drum de un parc cu nisip și bănci pe care făceau porumbeii caca”, undeva în Paris. Ceilalți, mijlociul, Richard, de patru ani, și mezina, Elvire, de doi, erau prea mici ca să știe ceva. Copiii au fost predați autorităților franceze, care au început imediat căutările, dar nimeni nu-i cunoștea și nimeni nu le-a reclamat dispariția. Era ca și cum ar fi apărut din neant. Soarta celor trei avea să se schimbe când un cuplu cu stare din Lyon i-a adoptat pe toți și i-a crescut împreună, înconjurați de căldura unui cămin. Vechea istorie părea să fi rămas doar atât, o istorie veche, dar, într-o zi, jurnalista de investigație Oriane Toublanc a dat, printre probele pe care poliția le administrase într-un caz de furt de artă dintr-un muzeu, peste un lucru mai puțin obișnuit — o fotografie cu o femeie și trei copii. Ceva din fotografie îi părea familiar, dar nu putea spune ce. După câteva zile, din senin, și-a amintit, a urmat căutarea prin arhive a imaginilor cu frații abandonați în gara barceloneză și bingo! Experimentata ziaristă, care mirosea de la o poștă un subiect bun, a plecat imediat pe urma fotografiei, făcută în fața unui hotel din Nisa, iar de acolo, cu puțin noroc, s-a întors la Paris cu un nume destul de comun – Leclerc – și o adresă veche de mai bine de cincisprezece ani. Surpriză, la adresa respectivă se găsea o casă cu trei etaje, vopsită încă în galben, cu ferestre de lemn natur, iar peste drum, un mic parc de cartier cu un loc de joacă pentru copii.
Sophie o cunoștea bine pe Oriane. Ei îi datora o anume inflexibilitate cu care respingea a priori orice scurtătură asociată, de obicei, unui compromis. Cu ani în urmă, tot la radioul public, ea investigase o afacere de corupție ale cărei fire duceau în anturajul restrâns al primarului Parisului, până la care mai rămânea doar un pas. În acea perioadă, primarul făcea parte din partidul de guvernământ și, firește, au urmat presiuni din partea politicului, dar Oriane n-a cedat niciun milimetru. Conducerea a fost la un pas s-o concedieze, însă sindicatul a susținut-o. Totuși ghinionul a făcut ca, în același timp, să aibă loc negocierile pentru un nou contract colectiv de muncă. „Fă și tu un mic sacrificiu pentru echipă”, i s-a spus și a fost mutată într-o altă redacție, mai departe de zona politică, în schimbul unei creșteri salariale de patru procente pentru personalul unui departament administrativ. Ar fi putut pleca oricând în media privată, așa cum făcuse Sophie, din motive cu totul diferite, dar n-a vrut să dea satisfacție celor care o voiau plecată. Uneori, când avea de luat o decizie dificilă, Sophie se întreba ce ar face Oriane în locul ei.
Capitala se apropie, tot mai multe mașini părăsesc autostrada, iar ambuteiajul se dizolvă de la sine odată cu finalul primei părți a documentarului. Un promo anunță că partea a doua, difuzată peste o săptămână, va urmări aparițiile familiei Leclerc pe trei continente, de fiecare dată sub alt nume și de fiecare dată într-un loc în care avea să se comită o spargere. Oare îi va găsi Oriane Toublanc pe părinții celor trei copii abandonați cu mai bine de cincisprezece ani în urmă?
Familiaritatea străzilor care i se perindă în față o împinge înapoi în viața ei obișnuită, iar aventura din weekend pare deja distantă și nebunească, ba chiar periculoasă. Sigur, pe lângă timiditate și modestie, mai există un motiv pentru care oamenii refuză să apară la televizor – pur și simplu nu vor să fie găsiți – de rude, de prieteni, de foștii parteneri sau chiar de poliție. Sophie nu se îndoiește că Thierry a fost amestecat într-un fel sau altul în povestea pe care i-a dezvăluit-o. Doar o miză personală poate explica dorința unui tip atât de discret de-a o scoate la lumină. Cu altcineva ar fi avut altă atitudine, mai tranșantă, dar în cazul lui, subconștientul o oprește de la a pune prea multe întrebări. Nu-i e teamă de ce ar putea descoperi, ci mai degrabă de ce ar putea rămâne nedescoperit, în cazul în care l-ar speria și ar dispărea, așa cum, la cel mai mic zgomot, un animal sălbatic și fragil dispare în adâncul pădurii.
Fragmentul face parte din romanul Dezrădăcinații, apărut la editura Trei.
