– Unde suntem?
Piața Mărăști riscă să fie închisă de Protecția Consumatorului Cluj pentru PATRU ZILE! Inspectorii au găsit mizerie, mucegai și marfă stricată.
– Nu știu, nu cred că pe aici trebuia s-o luăm.
S-a prăbușit în fața Pieței Mărăști și a murit în văzul tuturor.
– Sunt claustrofobă, nu pot să mă mai învârt mult pe aici.
Clujenii se plâng de mizeria din zona Pieței Mărăști, pe unde primarul a trecut degeaba în campania electorală.
– Scările astea nu duc nicăieri.
Bunicuțele din Piața Mărăști, amendate de polițiști.
– Ne-am pierdut?
– Ne-am pierdut.
Nebunia de la doi pași de centrul Clujului.
– Cred că va trebui să stăm aici peste noapte.
Un pas mic împotriva urbanismului de cumetrie, un pas mare pentru bunul simț: până la anul, Costică Pocol va trebui să demoleze un etaj din Piața Mărăști.
– Simți? E din ce în ce mai puternic mirosul. Miroase a ars. A plastic ars. A lemn ars. A var ars. A podea arsă. A bumbac ars. A piele sintetică arsă. A oameni arși.
Piața Mărăști, un monstru care în caz de incendiu riscă să se transforme într-un nou Colectiv.
– OK. Inspiră. Expiră. Inspiră. Expiră. Nu te panica. Expiră și inspiră.
– Domnișoară, vă rog să vă puneți masca! Da’ ce facem aici, ne batem joc?
Context: Cândva, în 2021, imediat după ce s-au ridicat restricțiile anti-covid, abia mutată la Cluj ca studentă la teatru.
Club 27, brichete albe și discuții cu florărese
14 noiembrie 2021
Pe la 14-15 ani, prietena mea cea mai bună mi-a povestit de Club 27, din care făceau parte multe vedete americane care deveniseră celebre peste noapte. Mai exact, își vânduseră sufletul ca să reușească în carieră. Prețul plătit era că mureau la 27 de ani. O moarte subită, cauzată de supradoze, probleme de sănătate, crimă. Și fiecare avea asupra sa o brichetă albă. Mai târziu, când m‑am apucat de fumat, am avut grijă să nu-mi cumpăr brichete albe, doar așa, de siguranță.
Sunt la facultate, ca în fiecare zi de luni. Zilele de luni pur și simplu mă termină psihic. După ce 12 ani din viață ai fost obligată să urmezi un program fix de 8 ore pe zi într-o sală care mirosea a transpirație, hormoni și țigări electronice, a trece la programul universitar e cea mai mare binecuvântare, dar și cel mai mare chin.
Ies la țigară după trei ore de curs, în care am aflat că trebuie să-mi scriu lucrarea de sesiune despre ceva piață din apropierea mea. Boring. Cine ar avea chef să citească o lucrare întreagă despre asta?
Îmi strâng catrafusele.
Iau o gură sănătoasă de apă și pornesc spre magazinul Sora.
Mă urc în autobuz.
Cobor la a treia stație.
Piața Mărăști.
Cum ies, o doamnă scundă cu batic mă invită să-mi arunc un ochi peste marfa ei. Adică vreo 10 perechi de blugi bărbătești, în care ar încăpea cel puțin trei ca mine. O refuz politicos, că doar nu de asta sunt aici.
De fapt, nici nu știu exact de ce.
Intru în piață.
M-am pierdut.
„Pai noi aici stăm de nevoie, e greu cu vremurile astea dă pandemie, sărăcie mare, bani puțini, un rahat de virus, conducere dă doi bani. Am venit aici de‑ampulea să-mi vând marfa, proastă perioadă am nimerit. Am auzit că la piețele dă stat merge mai bine, nu știu ce să cred. Da’ tu ce vrei mai exact? N‑ai de învățat pentru teze? Ce clasă ești tu, n‑ai Evaluarea aia Națională?”
Prima tarabă. O doamnă în vârstă, simplă, trasă la față. Pufăie dintr‑o țigară slim, cu filtru rozaliu. Pe măsuța din spatele tarabei de flori are niște șervețele, un telefon cu husă maronie, pachetul de slim-uri, un calculator, un caiețel și… o brichetă albă. Albă‑albă! Mă duc s‑o iau la vorbă. Pare deranjată de întrebările mele, îmi evită privirea, își freacă mâinile – o înțeleg, îi fur din pauza de țigară. O văd că se simte ca salvată de clopoțel de un tip la vreo 30 de ani care caută disperat trandafiri criogenați. Îmi dau seama că devin insistentă și că tactica mea nu e chiar cea mai bună. Sunt prea intruzivă cu întrebările, nu, așa n-o să funcționeze, trebuie să le dau timp să se acomodeze cu fața mea, cu prezența mea, nu pot să sar din prima cu de ce-uri interminabile.
Merg mai departe. Mă lupt cu mizeria de pe jos în timp ce mă apropii de ușa care dă în zona cu haine și alte obiecte de uz personal.
Ajung la ușă.
N‑are clanță.
Super.
Partea mea ipohondră îmi urlă în timpane că ar trebui să plec, că aici nu e de mine, nici n‑am intrat în incintă și deja mi se zbârlește pielea pe mine.
Dar trebuie să fac asta. Trebuie să scriu mizeria asta de articol despre mizeria din locul ăsta.
Trag de marginea ușii, scot dezinfectantul și îmi continui drumul. Locul ăsta îmi dă un sentiment de familiaritate, aduce cu ceva ce aveam și eu în orașul natal: Piața Rușilor, un loc plin de tarabe aflat în celălalt capăt al orașului față de unde locuiam eu. Adică la jumătate de oră de mers pe jos. Aproximativ aceeași marfă. Ce‑i drept, deși era o piață exterioară, era puțin mai cald decât aici.
„Caș, telemea? N‑am timp să răspund acuma la întrebări. Ai nimerit tu acum când nu sunt oameni, dar în general sunt. Hai zi, te servesc cu ceva? Zi, îți dau să guști din burduf sau doar belești ochii la mine?”
Undițe, ojă, tigăi, adidași Abibas, rochii de mireasă, rochii de seară, draperii, pijamale cu cățeluși care țin câte o inimă în mână, bibelouri, covoare, lumini de toate formele și culorile, aranjamente florale, brichete. Aici găsești tot ce‑ți dorești. Marketingul lor e inedit față de cel cu care suntem obișnuiți. Au o tactică specifică cu care reușesc să‑și atragă clientul. Întâi, stau în fața ușii magazinului și te ochesc de la cel puțin 3 metri. Odată ce te apropii, își dreg vocea, iar când te au în raza mărfii lor, încep să recite incantatoriu, te vrăjesc să cumperi de la ei:
„Hai domnișoară, 10 lei, 10 lei bucata! Pentru ochii ăia căprui (țin să menționez că ai mei sunt verzi), îți dau și mai ieftin, 8 lei bucata! Hai că mai ieftin de‑atât nu găsești nicăieri, jur pe hainele de pe mine.”
Și aceeași poezie iar și iar și iar.
Zici că aici s‑a născut, și tot aici a și murit capitalismul în forma lui cea mai brută.
„Singurul eveniment așa, mai ciudat, ce l‑am prins de când sunt aici, e doar ăla cu servieta. Cum adică ce servietă? O servietă cu marfă. Nu marfă pentru tarabe, marfă‑marfă. Era într-o dubă, aici în parcarea din spate. Niște tâlhari au spart-o și au fugit cu ea. Nu domnișoară, nu erau droguri, erau bani, o servietă plină cu bani! În rest eu n-am mai prins nimic de genu’.”
17 decembrie 2021
Azi nu m-am dus în piață, pur și simplu nu am vrut. Peste două zile voi pleca acasă de Crăciun, și știu că ar trebui să mă duc să‑mi termin research‑ul, dar nu mai vreau să merg. Simt cum piața aia îmi fură toată viața din mine, cum mă duce în pragul disperării. Tind să cred că reportajul pe care îl am de scris nu e neapărat despre piață, ci despre relația mea cu piața. Despre relația mea cu mine.
Intru să fac un duș. Arunc hainele în colțul băii, dau drumul la apa fierbinte. Încă simt frigul curgându‑mi prin vene de când am fost ultima dată în locul ăla. Mă enervez. Încerc să‑mi iau gândul de la asta pentru o secundă și ascult ce se întâmplă în jurul meu. În camera cealaltă, colega mea ascultă la boxa portabilă ceva melodie de Amy Winehouse. Nu recunosc piesa, dar vocea ei n‑o poți confunda. Colega mea de apartament e prietena din copilărie care mi‑a spus de fenomenul ăsta cu bricheta. M‑a urmărit încă de atunci. Peste tot dau de ele și, de când m‑am mutat aici, cel mai des le‑am văzut în buncărul despre care trebuie să scriu. Urăsc locul ăla, simplul gând că trebuie să merg acolo mă face să vreau să-i dau foc. Să-l fac să dispară. Fără să mă gândesc la consecințe. Să iau câțiva litri de benzină și să aprind fiecare colțișor. Să nu mai existe.
Revin la prezent. Dau la o partea gândurile intruzive. Apa fierbinte îmi învăluie corpul. Număr până la trei, ies din duș, mă duc să mă schimb, fără să mă gândesc dacă ideea pe care o am e una bună sau nu, mă încalț și ies pe ușă. Mă duc în piață. Urc până la ultimul etaj, unde sunt doar magazinele și sălile de fitness părăsite.
Mă așez în mijlocul holului de acces.
Mă întind pe jos.
Am părul ud leoarcă.
Ca să înțeleg piața, trebuie să fiu una cu ea. Să fiu una cu labirintul. Să fiu o mizerie. Stau ceva timp acolo. Nu m‑am uitat pe ceas cât, dar cu siguranță mai mult de jumătate de oră. Am observat că, de când am ajuns, respir haotic, dar am început să mă obișnuiesc. Încerc să‑mi aduc aminte pe unde am urcat, pe ce scări am luat-o să ajung aici. De fiecare dată când am venit, am avut senzație asta că scările se mută. Simt că cineva îmi tot face un fel de glumă proastă preluată din filmele cu Harry Potter și că singurul mod prin care pot să ies de aici e să las în urma mea firimituri de pâine, să-mi pot da seama pe unde am venit.
Aud pași. O tipă s‑a rătăcit probabil și a ajuns la ultimul etaj, unde în loc să dea de ceva, a dat de mine întinsă pe jos.
Mă ridic, mă scutur și mă iau după ea până aflu cum să ies din clădire. Ajung în stația de autobuz. Îmi pun căștile în urechi, ca să nu mă abordeze nimeni. Lângă mine e un tip. Nu cred că lucrează aici. Dau să‑mi aprind o țigară. Bricheta nu mai are gaz, așa că îi cer un foc. Îmi întinde o brichetă albă. Oftez. O accept și îmi fumez țigara. Liniștită.
„Bună ziua, cu ce vă servesc? Doar două prăjiturele? Doi lei cincizeci o să fie. Altceva? Vreți să plătiți cu cardul pentru atât? Dar de cash n‑ați auzit? În fine, în regulă. O zi bună.”
4 mai 2022
Nu știu dacă am să iau examenul. A trecut prea mult timp de când n‑am mai fost în piață. Atât de mult, încât nici nu mai găseam documentul. Așa că primul lucru pe care îl fac când ajung înapoi în Cluj după vacanța de Paște e să mă duc în piață. Trec pe lângă fiecare tarabă cu un zâmbet exagerat. Trebuie să recunosc, parcă îmi lipsea buncărul ăsta. Nu s‑au schimbat prea multe. Peste tot sunt aceiași cumpărători în vârstă, care caută diverse lucruri. Clujeni pensionați care în loc să meargă să joace șah sau să‑și găsească altă activitate, preferă să socializeze pe culoarele înguste ale pieții. Mă uit la vânzători. La fel de trași la față. Dacă veneam acum pentru prima dată, aș fi zis că e depresia de după sărbători. Dar nu‑i așa. Știu sigur. Sunt trași la față din cauza nenorocitelor de brichete albe. Au fețele astea pentru că și‑au vândut sufletul. Și-au vândut ce aveau ei mai bun pentru nenorocita asta de piață. Sunt convinsă de asta. Bine, poate am luat‑o puțin pe arătură totuși, însă doar puțin. Unii o numesc început de obsesie sau episod maniacal. Nu știu ce să zic.
Fac niște poze, chiar dacă probabil nu le voi folosi, să am amintire că odată, cândva, în timpul facultății, am scris o lucrare pentru sesiune despre locul ăsta. Vreau să retrăiesc mai târziu toate emoțiile pe care mi le‑a oferit. Cumva a început să‑mi placă să vin aici. O relație de love-hate, cu happy ending. Cel puțin așa părea.
Mă plimb pe holurile care la început mi se păreau niște labirinturi, până simt o respirație rece în ceafă.
Mă întorc. Băga‑mi‑aș!
„Tu fetiță, lasă‑mă cu toate întrebările astea. Ascultă la mine, dacă mai stai mult pe aici, o să‑ți pierzi tinerețea. Nu se merită, du‑te și fă orice altceva. Nu cred că vrei să ajungi ca mine”
Cum adică e interzis să faci poze în piață? Cum adică? M‑au dat afară. Ca pe un gunoi. Dată afară de un paznic bătrân, dar cu suficient de multă forță în mâini. Mă apucă de braț și mă scoate pe partea cu stația de autobuz. Exact în locul în care mă aflam când am ajuns prima oară aici. Îmi spune să nu mai vin o vreme și să șterg toate pozele. Adică să șterg toate amintirile. Fix acum când începeam să mă simt și eu bine. Rămân câteva secunde în stare de șoc. Paznicul pleacă. Scormonesc prin geantă după ceva mărunt și merg la alimentara de lângă stație. Îmi cumpăr o brichetă albă. Îmi aprind o țigară și merg spre casă, repetându‑mi în cap: „Poate e mai bine așa.”
Da, poate e mai bine așa.
3 zile mai târziu, îmi văd poza la intrare, făcută de o cameră de supraveghere.
3 ani mai târziu: 4 aprilie 2024 sau ziua în care mi s‑a făcut dreptate
Mă trezesc ca în fiecare dimineață, obosită și cu fața la cearceaf. Mă ridic din pat cu greu, îmi beau cafeaua, fac un duș rapid, mă îmbrac și plec la facultate. Sunt în ultimul an și mă stresează licența. Când ajung, profesorul de an mă întâmpină cu un zâmbet exagerat de larg. Mă întreabă dacă am citit știrile de dimineață. Îmi întinde telefonul.
„A TREBUIT SĂ VINĂ BUCUREȘTIUL LA CLUJ: Piața Mărăști a fost închisă de ANPC.”
Piața Mărăști a fost închisă.
Nu-mi vine să cred. Citesc mai departe. Piața Mărăști a fost închisă temporar. Oare visez?
„Se prestează servicii care pot pune în pericol viața, sănătatea, securitatea sau interesele economice ale consumatorilor.”
După atât timp, piața care mi-a terorizat jumătate din studenție este acum închisă. S-a închis buncărul care m-a provocat să scriu textul de față, buncărul din care am fost scoasă afară ca un câine? Probabil dacă ajungeam totuși să îi dau foc nu eram la fel de satisfăcută ca acum.
Sunt curioasă totuși ce s-a întâmplat cu oamenii care și-au vândut sufletul.
Oare l-au primit înapoi? O să-l primească vreodată?
