Cristina Lupu este artistă independent (voce/chitară), scrie cântece de dragoste și le cântă cu plăcere și altora, în concerte intime prin grădinile Bucureștiului și pe scene mai mari, la festivaluri ca Electric Castle, WAHA, Femei pe Matasari, DWMT La Conac ș.a.
În 2023, a lansat Satellite, single care avea să fie inclus pe albumul de debut, printr-un concert în Expirat Club, alături de Lucas Contreras (chitară) și Denis Bolborea (beatboxing/backing vocals). În 2024, a lansat al doilea single, The Elephant, cu un videoclip semnat de regizorul Florin Șerban, cu Cosmina Stratan în rolul principal. Cele două piese s-au bucurat de difuzări la posturi de radio ca Radio Guerrilla, Radio România Cultural, Black Rhino Radio, Radio Seven.
În toamna lui 2024, și-a lansat albumul de debut, Sweet Amnesia, o colecție de cântece diverse, uneori jucăușe, alteori melancolice, obraznice, gălăgioase.
Lansarea a fost marcată de un concert în București, alături de trupa Marsdelux (Lucas Contreras, Denis Bolborea, Marina Arsene), și de un turneu un 8 orașe din țară: Brașov, Galați, Iași, Sibiu, Cluj, Târgu Mureș, Craiova și Timișoara.
Ruxandra Nițescu: Salut, Cristina! Știu că ai studiat arhitectura. Cum se reflectă gândirea arhitecturală în modul în care compui?
Cristina Lupu: E parte din mine, da, deși nu îmi e clar exact cum influențează cântecele. Știu că lucrând la proiectele de arhitectură din facultate, mai ales în primii 3 ani, am învățat să mă așez la masă și să schițez, să fac tot felul de încercări, până dau de ceva valoros. Cred că asta am învățat, da, să recunosc senzația aceea pe care o ai când simți că ai prins o idee. Și răbdarea (și plăcerea) de a abera o vreme până apare.
R.N.: Când ți-ai dat seama că vrei să faci muzică?
C.L.: Am cântat aproximativ dintotdeauna, cu diverse pauze, iar alegerea asta, de a o lua mai în serios, a fost destul de chinuită, cu pași mici și multe griji. Îmi amintesc totuși un moment care mă înduioșează și acum. Eram deja angajată de câțiva ani și, de ziua mea, prietenele mele din copilărie mi-au luat cadou câteva lecții de canto cu Luiza Zan. Am plâns de bucurie și, un an mai târziu, Luiza mă invita să îi deschid un concert în Sfantu Gheorghe, unde am cântat pentru prima dată piese scrise de mine. Îi sunt și le sunt foarte recunoscătoare.
© Jazz Rock Câmpina
R.N.: Colaborezi cu artiști ca Lucas Contraras și Denis Bolborea. Cum se simte să îți împarți intimitatea artistică cu alți artiști în concert? Se schimbă piesele când devin colective?
C.L.: Colaborez cu întreaga trupa Marsdelux (Marina Arsene, Lucas Contreras, Denis Bolborea), în diverse combinații. E foarte împlinitor, și în concert și în repetiții, când căutam împreună idei și aranjamente. La început, am fost puțin intimidată, ei fiind cu toții muzicieni mult mai buni decât mine. Dar e reconfortant să lucrezi cu oameni talentați, pricepuți, neobosiți și mereu cu chef să încerce încă o variantă și încă o variantă. Mi se pare că piesele sunt mai dense și strălucesc mai tare atunci când le cântam împreună. Adesea, în concertele solo, m-am trezit că îmi lipsesc.
© Andreea Stanciu
R.N.: Compui mai mult din impuls sau din disciplină? Există un ritual al scrisului pentru tine?
C.L.: Dacă din impuls înseamnă că îmi vine o idee în timp ce spăl vasele și trebuie imediat să o apuc de coadă și să o dezvolt – atunci mai degrabă compun din disciplină. În sensul în care îmi ofer câteva ore, să zicem, în care să nu fiu întreruptă, și în care să mă joc cu chitara și vocea, în speranță că reușesc să compun ceva ‘din greșeală’. N-am mai reușit să fac asta în ultima vreme, însă, așa că sunt cam codașă și la impuls și la disciplină.
R.N.: Piesele tale îmbină joaca, nostalgia și ironia. Ironia presupune distanță, iar nostalgia intimitate. Cum reușești să le păstrezi pe ambele în același timp fără să se anuleze reciproc?
C.L.: Nu știu dacă e cu adevărat vreo distantă acolo. Mi-ar plăcea să fie, să pot compune și altfel, mai la persoana a treia, așa. Deocamdată, pe toate le simt foarte intime, toate sunt despre mine și dramele mele. Și cred că sunt jucăușe sau nostalgice sau (auto)ironice, pentru că așa sunt și eu. Asta mă și bucură. Albumul pe care tocmai l-am lansat e foarte personal, așa cum e el, cu bune și cu rele.
© Claudiu Tașbac
R.N.: Ce asculți când nu faci muzică?
Sinceră să fiu, cel mai mult ascult diverse eseuri-video (sau nu știu cum se numesc, că nu sunt podcasturi) pe teme de psihologie, teoria atașamentului și altele asemenea. E un fel de plăcere vinovată. Dar ascult și muzică, deși mai puțină decât aș vrea. În ultimele săptămâni, mi s-a pus pata pe Sting, mi-am amintit ce mult îmi place piesa Fragile. Îmi place mult și albumul nou de la Michelle Gurevich, It Was The Moment, l-am ascultat cap-coadă de nu știu câte ori. Și am descoperit-o recent și pe Hohnen Ford – recomand piesa Infinity.
R.N.: Cel mai frumos compliment pe care l-ai primit vreodată pentru muzica ta?
C.L.: Nu știu dacă este unul anume, dar cel mai tare mă bucură când o persoană îmi scrie sau îmi spune că a fost emoționată, că a simțit că am cântat despre ea. Misiune îndeplinită!
R.N.: Sweet Amnesia cuprinde 9 cântece scrise de-a lungul câtorva ani. Ce s-a schimbat cel mai mult în felul în care abordezi o piesă nouă?
C.L.: Cred că ceva s-a schimbat în rău, deocamdată, în sensul în care acum sunt mai fricoasă. Parcă durează mai mult să intru într-o stare de joacă, judec mai repede o idee atunci când vine, și tot procesul e mai împiedicat. Când am scris acest album, aveam altă meserie, presiunea era foarte mică, nu îmi imaginam că le voi înregistra sau cânta altora. Acum lucrurile stau altfel și încă nu am găsit un fel de a fi care să îmi convină. Să mă și iau în serios, dar să fiu și relaxată, să mă joc, să inventez. Probabil (sper) că e o etapă și că o să-i dau de cap.
R.N.: Cum e să fii artistă independentă în România? Ce libertate îți oferă și cu ce provocări te confrunți?
C.L.: Mie îmi place să fiu cântăreață și simt că sunt mai multe părți bune decât rele. Mă bucur că dețin controlul, că scriu și cânt ce îmi place, când îmi place, unde îmi place. Mă bucură că e ceva al meu, un proiecțel care tot crește, puțin câte puțin. În general, îmi cam place să fac doar ce vreau eu. Dintre lucrurile rele, prima care merită menționată e prezența în online, faptul că trebuie să-ți faci reclamă singur, în diverse feluri. Și probabil și o oarecare lipsa de rutină, de structură (e și vina mea) și grijile financiare, în anumite perioade. Dar cu astea din urmă mă descurc, până la urmă. Cu marketingul, mai greu.
