Capcanele minții

Amanda Montell este scriitoare și lingvistă cu studii la New York University. Gazdă a podcastului Sounds Like a Cult, publică frecvent înThe New York Times, Marie Claire șiCosmopolitan. Mai jos, o parte din introducerea cărții ei recent traduse la Editura Magga.

Obsesia mea legată de iraționalitatea modernă a prins rădăcini în timp ce scriam o carte despre secte. Se întâmpla în 2020, iar analizarea mecanicilor influenței de tip sectar în confuzia generală a acelui an mi‐a oferit o nouă înțelegere a multiplelor fațete ale dereglării de secol douăzeci și unu. După debutul noului mileniu, omenirea a asamblat un mega‐mall plin cu moduri noi și distractive de disociere: teorii marginale ale conspirației au ajuns în prim‐planul opiniei publice. Venerarea celebrităților a atins un zenit halucinant. Adulți Disney și fanatici MAGA se îmbătau criță cu nostalgie, înecându‐se în himerele trecutului. Falsele credințe apăreau în nenumărate arome, de la ciudate la războinice, dar un lucru era tot mai limpede, dincolo de orice înțelegerea comună a realității ne alunecase printre degete.

Singura explicație pentru această halucinație de masă care ar fi avut o oarecare logică pentru mine avea de‐a face cu biasuri cognitive: tipare de gândire care ne autoinduc în eroare și care apar din pricina abilităților imperfecte ale creierului nostru de a procesa informația din lumea înconjurătoare. Cercetătorii din științele sociale au descris sute de biasuri cognitive în ultimul secol, deși „biasul de confirmare“ și „biasul scufundării costurilor“ au apărut cel mai frecvent în cercetările mele. Răsfoirea doar câtorva rapoarte sintetizează atât de mult din lipsa generală de logică a timpului nostru, cum ar fi persoane cu educație superioară care-și organizează calendarul social în funcție de poziția lui Mercur în cosmos ori vecini care preferă să nu se vaccineze pentru că vreun individ îmbrăcat în nădragi palazzo de pe YouTube le‐a spus că vaccinul le va „degrada ADN‐ul“. Biasurile cognitive explică și o mulțime din iraționalitățile mele, decizii personale pe care nu mi le‐aș fi putut justifica niciodată, cum ar fi angajamentul pe când aveam douăzeci și un pic de ani de a rămâne într‐o relație romantică despre care știam că‐mi provoca suferință sau tendința mea de a‐mi inventa dușmani online pornind de la conflicte inventate tot de mine. Descoperisem un fir de care trebuia să mă țin bine. Trebuia să înțeleg cum aceste trucuri mentale magice pe care ni le jucăm singuri intră în combinație cu o supradoză de informație și ajung adevărate experimente chimice scăpate de sub control – bomboane Mentos în sticle de Cola Zero.

Mințile noastre se păcălesc singure încă de la începutul vremurilor în care omul a dobândit procesul de luare a deciziilor. Cantitatea de informație primită de la lumea naturală era deja prea mult pentru noi; catalogarea precisă a culorilor și formelor tuturor frunzelor ne‐ar fi luat o viață întreagă. De aceea, creierul timpuriu a găsit scurtături care ne‐au permis să înțelegem lumea suficient încât să‐i supraviețuim. Mintea nu a fost niciodată absolut rațională, ci mai degrabă rațională în privința resurselor, vizând mereu reconcilierea cu timpul nostru limitat, cu o memorie limitată și o nevoie distinctă de a experimenta evenimente pentru a simți un sens. Niște epoci mai târziu, cantitatea de detalii de procesat și decizii de luat a explodat cum explodează o bombă cu confetti sau șrapnelul. Nu putem spera că am putea întoarce pe toate părțile orice informație atât de mult pe cât ne‐ar plăcea. Prin urmare, tindem să ne bazăm pe trucurile istețe ale strămoșilor noștri, care ne sunt atât de natural la îndemână, că aproape că nu le conștientizăm niciodată.

Confruntați cu un exces brusc de informație, biasurile cognitive fac mintea modernă să gândească prea mult sau, dimpotrivă, prea puțin, pe marginea lucrurilor greșite. Ruminăm obsesiv și neproductiv în jurul acelorași gânduri paranoide (De ce mi‐a sugerat Instagram să‐l urmăresc pe fostul meu șef toxic? De ce mă urăște universul?), dar trecem în viteză prin deliberări complexe ce ar merita mai multă atenție. Mi s‐a întâmplat mai mult de o dată să experimentez dezorientarea angajării în mai știu eu ce schimb de argumente inteligente online, doar pentru a ieși din ele simțind în tot corpul că m‐am dedat unui exercițiu conflictual mai apropiat vânătorii în neolitic decât unei conversații teoretice. „Cred că din pricină că am avansat atât de mult din punct de vedere tehnologic în ultima sută de ani, am ajuns să credem că totul poate fi cunoscut. Ceva super arogant și al naibii de plictisitor“, spunea Jessica Grose, editorialistă la New York Times și autoare, în 2023, a cărții Screaming on the Inside: The Unsustainability of American Motherhood. Am numit această eră, în care suntem atât de rapizi în a ne întrece iluziile psihologice care până de curând ne erau de folos, „Epoca magică a gândirii de tip overthinking“.

În sens larg, gândirea magică descrie credința că gândurile interioare pot afecta evenimente exterioare. Una dintre primele mele întâlniri cu acest concept a avut loc prin intermediul cărții de memorii scrise de Joan Didion, Anul gândirii magice, care descrie puterea suferinței de a face chiar și cele mai autoreflexive minți să se păcălească. Mitologizarea lumii în încercarea de „a‐i da sens“ este un obicei foarte ciudat, întâlnit doar la oameni. În momente de incertitudine avansată, că vorbim despre moartea bruscă a partenerului sau despre ajunul unor alegeri cu mize importante, creiere altfel „rezonabile“ încep să tremure din încheieturi. Că vorbim despre convingerea cuiva că ar putea „manifesta“ ieșirea dintr‐un impas financiar, că apocalipsa poate fi fentată odată ce învăț cum să pun singură caise la borcan, că boala numită cancer poate fi alungată cu vibrații pozitive ori că speranța va transforma de una singură o relație abuzivă într‐una glorioasă, gândirea magică ne face serviciul restaurării autorității. Dacă gândirea magică e o excentricitate de‐acum veche, gândirea magică de tip overthinking pare ceva caracteristic epocii moderne – este produsul ciocnirii dintre superstițiile noastre înnăscute și supradoza informațională, singurătatea de masă și presiunea capitalistă de a „cunoaște“ tot ce mișcă sub soare.

În 2014, bell hooks spunea: „Cel mai de bază activism pe care îl putem practica în viețile noastre este să trăim conștient într‐o națiune care trăiește în fantezii… Ne vom confrunta cu realitatea, nu ne vom minți singuri în fața acesteia“. A fi pe cât de conștienți ne este cu putință față de distorsiunile naturale ale minții, a vedea deopotrivă frumusețea și nebunia absolută ale acestora: eu cred că asta ar trebui să facă parte din misiunea comună a epocii noastre. Putem lăsa disonanța cognitivă să ne îngenuncheze ori putem să ne urcăm în balansoarul amețitor dintre logos și pathos. Să ne punem centura pentru o călătorie cât viața de lungă. A învăța să acceptăm un sentiment al indeciziei s‐ar putea să fie singura cale de a supraviețui acestei crize. Pe mine în sensul ăsta m‐a ajutat explorarea biasurilor cognitive. Chiar mai mult decât contemplarea cerului înstelat al Siciliei, scrierea acestei cărți a fost metoda de a menține zgomotul din capul meu la un nivel suportabil de decibeli.

Budiștii zen folosesc un cuvânt – „koan“ – care înseamnă „ghicitoare fără răspuns“: deconstruiești mintea pentru a revela adevăruri mai profunde și reasamblezi părțile componente pentru a crea ceva nou. Am scris această carte ca pe o aspirație arzătoare, un test Rorschach, un anunț de interes public și o scrisoare de dragoste adresată minții. Nu e un sistem de gândire, ci mai curând ceva asemănător unui koan. Dacă v‐ați pierdut cumva toată încrederea în capacitatea celorlalți de a raționa sau dacă ați acumulat o abundență de decizii personale chestionabile pe care nu vi le puteți explica, atunci sper ca aceste capitole să aducă puțin sens lucrurilor lipsite de sens. Să deschidă o fereastră în mințile noastre, prin care să intre o briză caldă. Să ne ajute să amuțim pentru o vreme cacofonia, poate chiar să auzim o melodie în spatele ei.