Cristina BODNĂRESCU: „În postumanism, omul nu mai e centrul universului, ci unul dintre multele noduri ale unui ecosistem care include alte specii, tehnologii, materii organice și artificiale.”

Laurențiu Dulman

Cristina Bodnărescu este artistă new media, cu master în Studii Culturale Vizuale (CESI) și în Tehnologii Interactive pentru Arte Performative și Media (UNATC). Lucrează la intersecția dintre artă și tehnologie, creând instalații interactive & performance‑uri, inițiind proiecte culturale care explorează probleme sociale & ecologice prin tehnologii emergente.

Practica ei investighează modul în care tehnologia modelează percepțiile, corpul & identitatea, iar lucrările ei, ancorate în teoriile postumaniste, explorează relațiile complexe dintre oameni, tehnologie & natură. Din 2020, formează împreună cu George Urse duo‑ul Ethics of Joy, derulând proiecte multidisciplinare și ateliere de educație digitală pentru diverse comunități.

A expus la festivaluri și evenimente internaționale – Simultan, RADAR, Fête des Lumières (Lyon), Ars Electronica (Linz) –, în muzee și galerii precum MINA București, MINA Cluj și MNAC București.

Laurențiu Dulman: Salut, Cristina! Ai coordonat expoziția internațională multimedia Grădina deliciilor sintetice, curatoriată de Ioana Iuna Șerban. S‑au folosit două vorbe grele în descrierea proiectului: transumanism & postumanism. Spune‑mi, te rog, ce înseamnă conceptele astea și ce rol au avut ele în conceperea expoziției.

Cristina Bodnărescu: Salutare! Așa e. Nu ar trebui să ne speriem de acești termeni, totuși. Transumanismul și postumanismul sunt două curente de gândire diferite prin modul în care privesc relația dintre om și tehnologie. 

Dacă transumanismul urmărește îmbunătățirea capacităților fizice umane prin augmentări tehnologice (implanturi, proteze, biotehnologii care promit depășirea limitelor umane și, în cele din urmă, depășirea morții), postumanismul nu urmărește să îmbunătățească omul, ci mai degrabă să‑l repoziționeze în lume, să‑i schimbe percepția asupra ei. 

În postumanism, omul nu mai e centrul universului, ci unul dintre multele noduri ale unui ecosistem care include alte specii, tehnologii, materii organice și artificiale. Accentul se mută de la performanță la interdependență, de la control la coexistență, de la antropocentrism la o etică a relațiilor și a bucuriei.

În Grădina deliciilor sintetice, postumanismul a stat la baza expoziției ca lentilă prin care artiștii au fost invitați să creeze lucrări ce imaginează un viitor în care tehnologia nu mai e doar un instrument, ci un partener cu care conviețuim și co‑creăm. Expoziția a provocat vizitatorii să‑și extindă sensibilitatea și empatia dincolo de organismul uman sau animal, explorând ecosisteme hibride, corpuri augmentate și forme de viață digitale. Rezultatul a fost o experiență poetică & senzorială care i‑a cam pus pe gânduri.

Laurențiu: Titlul expoziției e o trimitere la Grădina deliciilor pământești a lui Bosch. Care e conexiunea?

Cristina: Hibrizii din Grădina deliciilor pământești devin figuri ale posibilului, entități care ne obligă să regândim empatia dincolo de granițele umanului și să acceptăm fluiditatea identității. De la această imagine a venit ideea de a reinterpreta Grădina lui Bosch, dar cu gândul la un viitor optimist, echilibrat, în care natura și tehnologia evoluează împreună și co‑creează.

În reinterpretarea noastră, în grădina postnaturală pe care am propus‑o în expoziție (și în lucrarea noastră The Garden of Synthetic Delights VR) apar organisme noi. Materialele sintetice nu mai reprezintă o contaminare de eliminat, ci devin părți din metabolismul lumii, integrate în ritmurile ei de transformare. Membrana dintre specii încetează să mai fie o barieră și devine un loc de întâlnire, de schimb și de negociere.

Hibridul nu e monstruos, ci o expresie a felului în care viața se adaptează și se reinventează. Grădina deliciilor sintetice se transformă astfel într‑un teritoriu de sensibilitate comună, în care coexistența, contaminarea și interdependența sunt văzute ca resurse, nu ca amenințări.

Laurențiu: În ultimii ani, Timișoara a avut parte de multe expoziții de artă contemporană. Cum au fost primite Deliciile sintetice? Și cu ce simți că ați surprins publicul?

Cristina: În cele zece zile ale expoziției, am întâlnit un public curios și captivat de noile tehnologii, deși la început destul de sfios. Fiind prezenți pe parcursul întregii expoziții, George Urse și cu mine am comunicat constant cu participanții, oferindu‑le explicații și ghidaj, ceea ce a influențat enorm modul în care au perceput expoziția și lucrările. Conceptele teoretice de la baza expoziției nu sunt ușor de înțeles, mai ales pentru cei care nu sunt interesați de studii vizuale, așa că medierea culturală a fost esențială.

Cei mai mulți vizitatori au fost atrași de tehnologiile folosite, în special de realitatea virtuală, un mediu cu adevărat imersiv și poate mai puțin întâlnit în expozițiile de artă. În același timp, mulți au fost impresionați de temă și de interactivitatea intuitivă a lucrărilor, care a făcut mai ușor de înțeles conceptul expoziției.

Laurențiu: Pe 10 noiembrie 2025, spațiul CINETic de la UNATC a găzduit instalația The Gaze of No Return, concepută de Saint Machine. Tot acolo a avut loc și o discuție moderată de tine, la care au participat Saint Machine și Sergiu Negulici, realizatorul animației pentru instalație. Povestește‑mi un pic despre miza lucrării. Și spune‑mi, te rog, ce e corpul augmentat?

 Cristina: The Gaze of No Return este o instalație interactivă de Saint Machine, cu animație de Sergiu Negulici, muzică de Mitoș Micleușanu și programare de Răzvan Vasilache & Andrei Jiman. Două obiecte suspendate – o celulă tridimensională și o pânză pictată – sunt augmentate de proiecții video și intră într‑un dialog vizual. Pe membrana celulei, chipul lui Negulici, un soi de autoportret modelat 3D, se sparge în bucăți și se recompune în loop, iar pe pânza pictată e proiectat același chip rotindu‑se la infinit, căutându‑și parcă identitatea. 

Lucrarea are o valență personală, transformând experiența într‑o privire intimă, din interior către exterior, asupra prieteniei dintre cei doi creatori, Saint Machine & Sergiu Negulici, dar capătă și o dimensiune universală atunci când privitorul interacționează. Acesta devine parte din circuit când se interpune între proiecții și spune la microfon I feel you and everything is new, deschizând astfel o nouă conversație cu chipul virtual, care se oprește din meditație și îl privește.

Instalația funcționează ca o oglindă interactivă: ceea ce vedem în ceilalți reflectă, de fapt, propria noastră căutare de sine. În era digitală, când identitatea noastră este mediată prin rețele sociale, avataruri și fluxuri de date, The Gaze of No Return devine o metaforă pentru felul în care ne construim imaginea și ne raportăm la ceilalți, dar și pentru importanța unei priviri autentice și atente, care să restabilească conexiunea și empatia între oameni.

Iar corpul augmentat este corpul fizic îmbunătățit prin tehnologie pentru a extinde percepția senzorială, pentru a intensifica trăirile și a transforma modul în care interacționăm cu mediul și cu ceilalți. În instalația The Gaze of No Return, corpul privitorului devine astfel un corp augmentat: mișcarea, vocea și privirea sa activează proiecțiile, transformând experiența și făcându‑l parte din circuitul vizual și emoțional al lucrării. Despre acestea, dar și despre corpul de lucrări pe care Saint Machine și Sergiu Negulici le‑au realizat de‑a lungul a zece ani, am discutat la întâlnirea de la CINETic, acolo unde publicul a avut ocazia să interacționeze cu lucrarea și să adreseze întrebări artiștilor prezenți și programatorului Răzvan Vasilache. 

Laurențiu: Cum s‑a încheiat Grădina deliciilor sintetice și de ce proiecte te vei ocupa în perioada următoare?

Cristina: Am finalizat proiectul în luna noiembrie, cu un atelier de introducere în realitatea virtuală pentru 10 elevi cu deficiențe de auz de la Liceul Tehnologic Special Bivolărie. George și cu mine i‑am ajutat să creeze o lume imersivă inspirată de tema expoziției, pe care au populat‑o cu propriile lor creații de hibrizi. În cadrul atelierului i‑am mai învățat să folosească tehnologii de generare de obiecte 3D și bazele unui game engine gratuit, precum Unity, pentru a construi și explora lumi VR. 

În aceeași perioadă am itinerat în școală o parte din expoziția de la Timișoara, și anume instalația realizată de noi, Imagined Critters (2022). Lucrarea explorează empatia față de non‑uman prin dialogul non‑verbal, iar instalarea ei în spațiul școlar a oferit elevilor șansa de a se familiariza cu forme emergente de expresie artistică bazate pe tehnologie.

Iar în perioada următoare mă voi concentra pe proiecte care explorează intersecția dintre corp, tehnologie și medii digitale emergente, cu accent pe educație și mediere culturală. 

Laurențiu Dulman